15 martie 1990: Adevăr, violențe și manipulare în cazul Cofariu

În acel început de primăvară, prima după Revoluția din decembrie 1989, România era ca un  butoi de pulbere. Oamenii fierbeau, tensiunile erau la tot pasul. Euforia Revoluției se stinsese rapid, iar românii deveneau din ce în ce mai conștienți că viitorul nu se arată prea roz. Lucrurile stăteau mai rău în zonele cu populație maghiară.

În Transilvania, aceste tensiuni s-au suprapus peste relațiile sensibile dintre români și maghiari. La Târgu Mureș, oraș în care cele două comunități trăiau împreună de generații, atmosfera devenea tot mai apăsătoare.

Discuțiile despre limbă, școli și reprezentare politică au aprins spiritele. Pentru unii erau revendicări legitime, pentru alții păreau amenințări. În lipsa calmului și a dialogului, suspiciunea a crescut de la o zi la alta.

Pe 15 martie 1990, când comunitatea maghiară comemora Revoluția de la 1848, orașul era deja tensionat. Câteva zile mai târziu, în 19 și 20 martie, tensiunea a explodat. În centrul municipiului Târgu Mureș, au izbucnit confruntări violente.

Raportul Comisiei parlamentare de anchetă

Victor Roncea scria despre acest caz într-un articol publicat în 2021 de Uniunea Ziariștilor din România: 

„Raportul Comisiei parlamentare de anchetă care a investigat evenimentele din Martie 1990 nu a fost dat publicității, deși, chipurile, parlamentarii sunt reprezentanții noștri. Mai mult, copia Raportului intrată în posesia noastră poartă explicit indicația NU SE ÎMPRUMUTĂ. O altă asemănare cu cele două situații este legată de opiniile separate ale celor care s-au ocupat de anchete. Dacă în cazul Decembrie 1989, senatorul țărănist Șerban Săndulescu a simțit nevoia să conceapă un Raport separat, cu mai multe informații despre conspirația și rolul sovieticilor în lovitura de stat, la fel, în privința Comisiei pentru Târgu Mureș, Ioan Mânzatu, inventator în domeniul farmaceutic și om politic independent de garda fesenistă, ca fondator al Partidului Republican, a făcut public, „pe surse”, propriul Raport-sinteză.

Din Raportul Mânzatu, rezultă că operațiunea a fost realizată printr-o dinamică în crescendo, prin etape provocatoare și tehnici subversive stabilite profesionist, începând cu decembrie 1989. Mânzatu amintește crimele bestiale săvârșite de unii maghiari asupra personalului român din structurile Ministerului de Interne din județele Harghita, Covasna și Mureș și apoi pașii care au dus la ridicarea tensiunii în martie 1990 cu tendințele secesioniste ale unei părți a populației maghiare instigată de factori interni și externi.

În martie 1990 au intrat în România 94.372 de cetățeni ai Ungariei

Cifrele afluxului de cetățeni ai Ungariei, prezentate aici pentru prima oară în presă, sunt revelatorii pentru caz și depășesc cu mult chiar și estimările fostului premier Petru Roman privind agenții ruși prezenți în România pe parcursul evenimentelor din 1989 și în decursul anului 1990. Astfel, potrivit datelor din Raport, în luna martie 1990 au intrat în țară 94.372 de cetățeni ai Ungariei, dintre care 43.895 între 10 și 15 martie, majoritatea veniți pentru sărbătorirea zilei maghiarilor în Transilvania.

Dar românii transilvăneni nu puteau și nu pot uita că ultimul și cel mai drag punct pentru maghiari al Proclamației Revoluției de la Budapesta din 1848 era tocmai unirea Transilvaniei cu Ungaria. Așa cum, pentru cei care nu știu maghiara, intonarea „Imnului secuiesc” la manifestațiile maghiarilor poate părea ceva normal, deși conține văicăreala „Doamne, nu îngădui să pierdem Ardealul!”, care nu poate cădea bine pentru nici un român. Sărbătorirea cu fast, pentru prima oară, a Zilei maghiarilor, cu steagul Ungariei fluturat în toată Transilvania, a pus pe jar sensibilităților românilor din zonă deja incitați prin acțiuni instigatoare anterioare, ca profanarea statuii lui Avram Iancu în Târgu Mureș și a celei a lui Bălcescu în Sovata.

Mihai Șora, virusul care a stârnit conflictul de la Târgu Mureș

Dar „factorul detonator” a fost un Ordin dat de ministrul FSN Mihai Șora, transmis printr-o telegrmă în 3 februarie 1990, prin care toate cele 14 clase cu predare în limba română de la Liceul Bolyai Farkaș din Târgu Mureș au fost eliminate, conform dorințelor conducerii maghiare a CPUN- FSN – Târgu Mureș, dominată de maghiari. Ordinul suna sec: „Clasele cu predare în limba română de la liceul F. Bolyay se constituie într-un liceu care va funcționa începând cu trimestrul al doilea, provizoriu, în localul instititutului de subingineri din Târgu Mureș”

Și-atât. Cu alte cuvinte, liceul Bolyay să fie purificat de români și să rămână doar pentru maghiari. Decizia arbitrară de segregare pe criteriu etnic, luată fără nici un fel de discuții anteriore cu părinții și profesorii români, a declanșat protestul spontan al elevilor alterând rapid viața comunitară interetnică din oraș.

În același timp, studenții maghiari de la Institutul de Medicină și Farmacie din Târgu Mureș (actuala UMF) au cerut aceeași purificare etnică, revendicând institutul și solicitănd profesori exclusiv maghiari. Aberația a fost taxată de Liga Studenților printr-un protest adresat Ministerului Învățământului și FSN în care se ridica întrebarea unde ar putea duce toată această segregare. „Studenții maghiari vor examina numai pacienți maghiari tratați numai de medici maghiari?

Foaia de observație va fi scrisă în limba maghiară? Vor exista secții (sau spitale) separate pentru români și maghiari?”, întreba Liga Studenților din Târgu Mureș, pentru a contesta în final competența reprezentantului Consiliului FSN Mureș, Kincses Elöd, de a decide arbitrar în această cauză și a sublinia, în încheiere, că „IMF Târgu Mureș nu pregătește nici actori, nici păpușari… ci MEDICI, care trebuie să trateze oamenii, indiferent de naționalitate, prin statutul și menierea meseriei lor.”

Tökeș László acționează pe plan extern, fratele lui pe plan intern

Începând cu 15 martie, filmul se derulează rapid, prin noi provocări, între care se numără înlocuirea pe 16 martie a firmei unei farmacii centrale – Farmacia 23 – din limba română în limba maghiară. Ca un făcut, „în timp ce coloana de protestatari ai acestei acțiuni se îndrepta spre sediul Consiliului Județean al CPUN Mureș, un autoturism Trabant condus de șoferul Nagy Samuel a intrat în plină viteză în mulțume, rănind 14 persoane”, una dintre ele foarte grav, se arată în Raportul Mânzatu.

Situația a amplificat emoția generală din rândurile românilor. Ca o scuză parcă, ulterior – se mai afirmă și în Raportul lui N. S. Dumitru și Verestoy Attila s-a stabilit că șoferul era băut. În aceeași zi, Tőkés László cere președintelui american George Bush să nu acorde României clauza națiunii celei mai favorizate.

Pe 19 dimineața, mai multe sute de români au cerut în fața Consiliului Județean demisia maghiarilor Kincses Elöd, Tökes András – fratele lui Tökes László – și Király Károly, considerați responsabili de starea de fapt. Și-o anunță doar Kincses Elöd pentru că ceilalți doi nu erau în sediu. Király era la București unde amenința pe față cu „război civil”, în ședințele CFSN, potrivit Președintelui Consiliului Județean CPUN Mureș, generalul veteran al celui de-al Doilea Război mondial Ion Scrieciu, într-o declarație dată regizorului TVR Cornel Mihalache. Seara, în urma unor provocări la adresa manifestanților români – asupra cărora s-a aruncat cu sticle și țigle – aceștia devastează sediul UDMR unde este bătut și rănit bosul lor, fostul scriitor proletcultist Sütö András. Cine erau cei actorii, ce s-a întâmplat cu ei?

(…)

Avocatul agresorului lui Mihailă Cofar, fugit la Budapesta

Revenit în țară, cel mai probabil după instalarea regimului Emil Constantinescu – Zoe Petre, Kincses Elöd a devenit avocatul lui Barabás Ernõ, unul dintre maghiarii identificați alături de Cserresnyes Pál, ca fiind cel care l-a molestat cel mai grav, barbar, pe românul Mihăilă Cofar în scena filmată de Gary Honeyford, reporterul britanic, irlandez, al televiziunii Sky News, din Hotelul Grand, prezentată în toată lumea ca fiind o agresiune românească de tip „pogrom”, „linșaj”, asupra minorității maghiare. (…)

Agresorul sălbatic al lui Mihailă Cofar, Barabás Ernõ, a fost condamnat, în 1992, la 10 ani de închisoare de instanțele din România, pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor asupra lui Mihaila Cofar din Hodac. La 1 septembrie 1992, a fost emis mandatul de arestare, însă, două zile mai tarziu, Barabás a fugit la fel ca Elöd în Ungaria, unde a primit azil politic și cetățenie ungară, relata presa vremii. Nu s-a mai întors niciodată. Nu a fost extrădat niciodată de țara „vecină și prietenă”.

Al doilea agresor extremist, apărat de Gyorgy Frunda, grațiat de Emil Constantinescu

Al doilea agresor al lui Mihăilă Cofar, Cserresnyes Pál, apărat de fruntașul UDMR György Frunda, a fost grațiat personal de Emil Constantinescu. Militanții pentru autonomie maghiară din „Mișcarea Tinerilor din cele 64 de Comitate” (HVIM) conduși de extremistul Toroczkai László l-au ales președinte de onoare. La una din ceremoniile acestora a fost filmat declamând următoarele versuri de premărire a dictatorului Ungariei Mari: „Horthy Miklos s-a urcat pe calul său alb ca neaua și a înconjurat Sighetul maghiar./ În ochii săi sclipea bucuria /Căci picioarele calului său făceau spume în sânge de român.” 

  Cazul Mihăilă Cofariu

Printre victimele acelor zile s-a aflat Mihăilă Cofariu, un țăran român din satul Ibănești, județul Mureș. Ajuns în oraș în ziua de 19 martie 1990, el a fost prins în mijlocul violențelor. În centrul orașului a fost atacat de un grup de persoane și bătut cu o brutalitate greu de imaginat.

Scenele au fost surprinse de o echipă de televiziune străină. Imaginile au făcut înconjurul lumii: un bărbat căzut la pământ, lovit fără milă cu bâtele și picioarele. Pentru câteva clipe, lumea întreagă a privit acea scenă fără să știe exact ce se întâmplase.

Inițial, presa internațională a prezentat imaginile ca fiind agresarea unui maghiar de către români. Ulterior, s-a stabilit însă că victima era românul Mihăilă Cofariu, iar agresorii făceau parte dintr-un grup de manifestanți maghiari.

Pentru Mihăilă Cofariu, acea zi a însemnat începutul unei vieți marcate de suferință. Loviturile primite i-au provocat traumatisme grave la cap, iar o perioadă a fost în comă. Chiar dacă a supraviețuit, a rămas cu sechele neurologice permanente.

Pensionat pe caz de boală

În anii care au urmat, viața lui nu a mai fost niciodată la fel. A fost pensionat pe caz de boală și a trebuit să trăiască doar dintr-o pensie modestă, de câteva sute de lei. Problemele de sănătate s-au înmulțit cu timpul: rinichii, ficatul și mobilitatea îi erau afectate. Se deplasa cu mare greutate, sprijinindu-se de un cadru metalic.

În 2020, după trei decenii în care a purtat pe umeri consecințele acelei zile, Mihăilă Cofariu a murit la vârsta de 73 de ani. Vestea a fost confirmată pentru Agerpres de primarul comunei Ibănești, Dan Vasile Dumitru.

Primarul și-a amintit de el ca de un om simplu, modest, care a dus o viață grea după tragedia din 1990.

„Avea probleme cu rinichii, cu ficatul și se mișca foarte greu, doar cu un cadru de metal. Era un om simplu, treceam de câteva ori pe an pe la el, din prietenie, și îl ajutam cu tot felul de probleme care țin de administrația locală, cum ar fi, de exemplu, lemnele de foc care se găsesc greu, chiar dacă suntem la munte”, declara atunci primarul pentru Agerpres.