25 de ani fără Ion Rațiu

Vineri, 17 ianuarie, se împlinesc 25 de ani de la moartea celui ce dat cea mai elegantă definiție a democrației: „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!“,  spunea Ion Rațiu fostul lider țărănist Ion Rațiu, una din marile personalități ale României în Exil, în perioada comunistă, și lider al opoziției democratice după revoluția (sau ce o fi fost, nota editorului) din decembrie ’89.

File de istorie ce nu trebuiesc uitate

Avocatul României libere în Occident

În exil, Ion Rațiu se implică în lupta împotriva comunismului, devenind un colaborator permanent al Serviciului în limba română al mai multor posturi de radio, printre care BBC, Radio Europa Liberă și Vocea Americii. Din 1955 editează un buletin de știri săptămânal în limba engleză – „Free Romanian Press” (Presa Liberă Română).

În anul 1957 își înființează propria companie maritimă, J.R. Shipping Co. Ltd., activitate de care s-a ocupat până în 1975, când s-a decis să se dedice în întregime problemei românești.

În anul 1978, în timpul unei vizite a lui Ceausescu în Marea Britanie, în semn de protest faţă de regimul din România, s-a legat cu lanțuri în fața Hotelului Ritz.

Înființată în 1984, la Geneva, ca expresie a aspirațiilor de libertate și democrație ale românilor din exil, Ion Rațiu a devenit președintele „Uniunii Mondiale a Românilor Liberi” (UMRL).

Timp de 50 de ani, în exil, Ion Rațiu a fost „avocatul pe cont propriu al democrației în România”, desfășurând o prodigioasă activitate de avocat, diplomat, ziarist, scriitor și om de afaceri de succes.

La 25 decembrie 1989, Ion Rațiu a inițiat o amplă campanie de ajutorare a României, coordonată de „Relief Fund for Romania”, care a adus în țară, numai în 1990, medicamente, alimente și îmbrăcăminte estimate la peste zece milioane de lire sterline.

Stabilit în țară, a pus bazele ziarului „Cotidianul”, implicându-se, totodată, în numeroase acțiuni caritabile, alături de soția sa.

Din 1990 și până în 2000 a fost parlamentar, vicepreședinte al Camerei Deputaților și vicepreședinte al PNŢCD.

A trecut cu bine peste capcana lui Petre Roman

În timpul Mineriadei din 13-15 iunie 1990, Ion Rațiu nota în jurnalul său știrile primite de la colaboratorii săi, în condițiile în care liderul țărănist devenise ținta manipulatorilor: „Sediile PNȚ și PNL au fost distruse în timpul nopții. Dumneavoastră sunteți cel vinovat. De aceea au cerut greviștii înființarea unui post independent de TV. Dumneavoastră i-ați plătit pe manifestanții din Piața Universității. Așa se afirmă peste tot. Cel puțin 7.000 de mineri, înarmați cu securi și ciomege, merg peste tot. Vor veni și aici. Nu mai puteți sta”.

Ion Rațiu a încercat să se refugieze la prieteni, apoi a plecat spre Câmpulung Muscel, în condițiile în care hoardele de mineri erau instigate împotriva sa. În 15 iunie, a stat de vorbă cu prim-ministrul de atunci, Petre Roman, care l-a asigurat că se poate întoarce în casa devastată din București, pentru că Guvernul a instalat pază armată.

S-a întors acasă, în baza asigurărilor oferite de șeful Guvernului, însă a intrat într-o capcană, după cum notează în jurnalul său.

„Jalnic. Vandalism pur. Tot discutam dacă să dorm sau nu în casă și vine Rodeanu. Ne-au înconjurat din toate părțile. Au început să escaladeze gardul spre grădină. Ne-am refugiat pe acoperișul bucătăriei ca să ieșim prin spate. Intraseră. Strigăte. Dragoș Șerban, cu rangă de fier în mână, s-a repezit spre vreo cinci mineri, tăind aerul. Așa s-au retras. (…) Eu rămân pe acoperiș. (…) Bineînțeles, m-au găsit. «Criminalule», mi s-au adresat”. Ion Rațiu a supraviețuit în cele din urmă acelei nopți de coșmar.

Apărător al Democrației

Posibil ca cea mai valoroasă moștenire lăsată de Ion Rațiu constă în gestul său din timpul mineriadei din septembrie 1991, atunci când trupa lui Miron Cozma a pătruns în sediul Parlamentului – aflat, pe atunci, în palatul din Dealul Mitropoliei. Când atacatorii, înarmați cu răngi și topoare, au intrat în sală și cei mai mulţi dintre parlamentari se pregăteau să o șteargă englezește, doi oameni le-au ieșit în faţă.

Doi țărăniști: poetul Ioan Alexandru, cu crucea în mână, ca și cum ar fi vrut să tina piept unei hoarde de vampiri și Ion Rațiu. „Cum îndrăzniți să intrați așa, în această instituție a democrației? Ieșiți afară, imediat!” le-a spus bătrânul Rațiu, pe un ton atât de apăsat încât minerii, pe cât erau ei de porniți, au făcut, tăcuți, cale întoarsă.

Poate că nu înțelegem nici astăzi, pe deplin, cât de mult datorează democrația românească acelui gest de convingere și curaj. Dar acest gest capătă noi semnificații astăzi, când instituțiile democratice sunt din nou atacate, nu cu bâtele, precum în 1991, ci cu armele mult mai sofisticate ale populismului și demagogiei. Să ne amintim, așadar, de această moștenire simbolică pe care Ion Rațiu ne-a lăsat-o tuturor. Merită.

Candidat la primele alegeri în România postcomunistă

Alegerile de la 20 mai 1990 au fost câștigate de Ion Iliescu și FSN, în condițiile în care, inițial, Frontul Salvării Naționale, formațiunea politică plămădită în acel decembrie însângerat, trebuia să iasă din istorie. Însă, la 23 ianuarie, Ion Iliescu, președinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, a anunțat că, la alegerile ce vor urma, de pe 20 mai 1990, formațiunea politică se va prezenta în alegeri.

După mulţi ani, Nicolae Rațiu, fiul marelui om politic Ion Rațiu, a povestit pentru Adevărul cum s-a derulat campania electorală în acei ani când românii învățau ce înseamnă democrația. „Când a auzit prima dată că vor fi alegeri libere, tatăl meu credea cu sinceritate că partidele necomuniste vor câștiga și deși continua să creadă în acest lucru sunt sigur că această credință a tatălui meu devenise mai nesigură, deși nu a recunoscut niciodată asta în mod public. Intenția sa era să fie ales membru al Parlamentului pentru Turda, dar PNŢ i-a cerut să fie candidatul lor la alegerile prezidențiale, propunere pe care a acceptat-o cu bucurie. Tatăl meu era optimist, dar și realist și a încercat să facă tot ce era posibil pentru a face posibilă o câștigare a alegerilor. A cerut permisiunea să înființeze un post TV pentru care găsise finanțare, precum și un radio. Cererile, pe care le-a formulat în numele Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, au ajuns la Ion Iliescu și au fost returnate cu un ferm «NU! Echipamentul trebuie să fie donat Statului!», cu scrisul de mână al lui Iliescu“.

El a mărturisit că le-a fost imposibil să ducă o campanie electorală în afara Bucureștiului. „Era furios, a dat numeroase interviuri pentru presa străină, declarând că alegerile au fost fraudate. Aveam și am arătat un film cu urne de vot umplute dinainte cu buletine de vot înainte de a fi duse la secțiile de votare, filme de la unele secții fără observatori independenți, însă Vestul dorea un rezultat al alegerilor. În realitate, cred că și fără fraudă Ion Iliescu ar fi câștigat alegerile, deoarece mass-media pe care el și FSN le controlau îl descriau efectiv ca fiind dreptul omul care a salvat țara de Ceausescu și că viața cu el ca președinte va fi „democratică“ și minunată.

Bineînțeles că nimeni nu a înțeles sensul democrației în ciuda faimosului comentariu înainte de alegeri: „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!“.

În confruntarea televizată din mai 1990, pe postul naţional de televiziune, cei trei candidaţi au fost întrebaţi ce vor face dacă nu vor câştiga alegerile. Răspunsul lui Ion Raţiu a fost:

„Toată viaţa mea am luptat pentru democraţie, am plecat din ţară când eram tânăr, m-am opus totalitarilor de dreapta, şi pe urmă m-am opus totalitarilor de stânga. După ani şi ani de luptă în Occident, care sper că se va cunoaşte din ce în ce tot mai bine, în momentul în care nu voi fi ales mă voi concentra să aduc tot ce am acumulat eu în toţi aceşti ani de exil, toate cunoştinţele mele, tot ce am scris.

Voi lupta ca să caut să aduc elementul esenţial al democraţiei care nu este jocul numelor, cifrelor, cine are majoritate, cine are mai multe voturi. Asta nu e democraţie. Democraţia însemnează o înţelegere că omul este în centrul societăţii şi totul se învârte în jurul lui. Democraţia însemnează că-l asculţi pe om şi pe urmă îi respingi punctul de vedere.

Chintesenţa democraţiei se poate exprima într-o singură frază: voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!

Dacă eşti în stare să faci treaba asta atunci însemnează că am început să învăţăm ce e democraţia. Iar rostul meu, dacă nu voi fi ales (n.r. preşedinte) e să aduc democraţia în ţara asta cât mă ajută pe mine puterile mele, nu numai în partidul meu, PNŢCD. (…) Toată viaţa mea o voi dedica-o acestui scop“ .

Un avocat neobosit al drepturilor și demnității tuturor oamenilor, el a fost unul dintre fondatorii „Amnesty International”, o organizație de anvergură astăzi. Un concept revoluționar în numele căruia, de la început, s-a implicat în lupta pentru drepturile omului într-o perioadă în care acestea erau, în mod constant, violate de cei cărora li se dăduseră poziții în stat, de care au învățat foarte repede să abuzeze.

Era pasionat de libertate – și de libertatea de expresie în mod particular, și chiar dacă oamenii ar putea să discute care a fost cea mai importantă contribuție a sa în România, crearea unui ziar independent și liber trebuie, cu siguranță, interpretată ca unul dintre cele mai importante gesturi. A fost văzut clar că o amenințare serioasă de către aceia care s-au aflat în spatele „mineriadelor”, demonstrând astfel că poate exercita libertatea de expresie.

O altă mare pasiune a sa a fost sprijinul pentru NATO, Uniunea Europeană, Consiliul Europei și alte instituții. La începutul anilor ’90, mulţi diplomați din Europa și America de Nord au ascultat cu atenție sfaturile lui Ion și multele sale opinii detaliate despre o mulțime de lucruri. Aceștia s-au bazat pe modul său de a înțelege spiritul românesc și marea parte a sprijinului pe care România l-a găsit în tarile occidentale este datorat influenței benefice a lui Ion Rațiu.

Mai sunt atâtea de spus despre omul Ion Rațiu: șarmul sau, iubirea lui pentru cultura românească și sprijinul acordat unor oameni, ajutorul acordat celor bolnavi și neprivilegiați, și simțul umorului. Dar dincolo de toate politicile și toate împlinirile vieții sale, dincolo de Domnul Rațiu, era un alt bărbat, pe care apropiații săi îl numeau simplu „Iancu”.

Ion Rațiu a fost și va rămâne un reper, o personalitate politică proeminentă, cu trecerea timpului aceasta va deveni tot mai evidentă. În această perioadă când ne lipsesc modelele, domnia sa constituie un puternic model de om politic, îmbinând tradiția cu modernitatea, fiind un bun roman și în același timp, un european. Politica, pe bună dreptate, este până la urma dragoste de țară. Şi toate activitățile domniei sale au convers spre acest țel înalt, patria sa. În emigrație, eliberarea ei de sub comunism, iar după revoluția (sau ce o fi fost, nota editorului) din ’89, reinstaurarea democrației autentice, a crezului profund. Sub înfățișarea lui blândă, senină, calmă se afla un patriot ardent, un mare democrat consecvent. În junglă politică creată de unii, el rămâne un gentleman politic, folosind doar armele oneste ale dialogului și democrației.

În anii 90, se spunea că Ion Raţiu a pierdut alegerile din pricina papionului, pentru că nu eram obişnuiţi cu atât de multă eleganţă. Ne speria. Au trecut 35 de ani de atunci şi nimic nu ne mai sperie. Nici mârlănia, nici minciuna, nici stridenţa, nici vulgaritatea.

Ne mai temem doar de ideea că ar putea să vină o vreme în care nimeni să nu mai ştie ce înseamnă un gentelman adevărat. Un domn, un om politic excepţional, un model. Un bărbat care să ştie să poarte papion asortat la sumana din pănură. Aşa cum purta domnul Ion Raţiu pe vremea confruntărilor politice pentru primele alegeri libere.

 

Surse: Ion Rațiu „Cine mă cunoaște în țară așa cum sunt?”, ed. Progresul Românesc, 1991;  Ion Rațiu, „Din zilele unei democrații originale. Note zilnice: Ianuarie-Decembrie 1991”, București, RH Printing and Publishing, 2001;  Rațiu, Ion, „În așteptarea redeșteptării: convorbiri cu Ion Rațiu – Dan Bogdan”, ed. Scripta, București, 1994. https://newsweek.ro/; https://adevarul.ro/stiri;  https://ro.wikipedia.org/.