26 ianuarie, ziua ,,Mărețului Cârmaci” Nicolae Ceaușescu

Cimitirul Ghencea: în fiecare an, pe 26 ianuarie, câțiva nostalgici se adună în fața mormântului în care Nicolae Ceaușescu își doarme somnul de veci. Acolo, pun câte o lumânare și un buchețel de flori și deapănă amintiri din ,,Epoca de Aur”. Dar, așa cum este ea, modestă și aproape la fel de discretă precum o ,,întâlnire conspirativă”, această  ciudată adunare periodică este urmașul degenerat al altor vremuri:cu trei decenii în urmă, pe 26 ianuarie toată țara serba ziua de naștere a lui Ceaușescu.  Iar cei mai de vază intelectuali ai regimului comunist intrau în ,,fibrilație artistică”: an de an, ei trebuiau să născocească  alte și alte ,,cuvinte alese” prin care să-l omagieze pe ,,Mărețul Cârmaci” al României socialiste. A fost o perioadă delirantă, în care limba română devenise parcă, neîncăpătoare pentru epitetele și metaforele menite să-l descrie pe Nicolae Ceaușescu.

Măiastra limbă catifelată

Filologii afirmă că limba română este deosebit de bogată și expresivă. Iar asta s-a văzut clar în vremea lui Ceaușescu. Scriitorii ,,de curte” din vremea ,,Epocii de Aur” l-au descris pe ,,Nea Nicu” în cele mai aiuritoare dar și neașteptate alăturări de cuvinte. Ani la rând Nicolae Ceaușescu a fost:  „Cârmaci înțelept”, „Conducător vizionar”, „Strateg genial”, „Stegar viteaz”, „Al nostru Erou”, „Eroul națiunii”, „Neobosit erou”, „Cel mai de seamă erou printre eroii neamului”, „Eroul păcii mondiale”, „Ctitor de geniu”, „Carpatic scut”, „Simbol viu al năzuințelor”, „Stejar de vis, de-avânt, de omenie”, „Vântul care mișcă pădurea”, „Marele tribun al neamului”, „Fiu luminat al patriei”, „Titan modern”, „Măreț contemporan”, „Fondatorul României socialiste”, și multe altele, la fel de gogonate. Conform opiniei istoricilor specializați în studiul perioadei contemporane, bazele cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu au fost puse încă din vara anului 1971, odată cu ,,Tezele din iulie” și a fost inspirat din cultul personalității liderului nord-coreean Kim Ir Sen, cu care avusese, atunci, o întâlnire oficială.

Teleormanul a fost ,,fruntea”

Istoricii care au studiat Arhivele P.C.R n-au identificat acolo vreun document care să demonstreze că Nicolae Ceaușescu însuși ar fi cerut să fie omagiat în fel și chip, așa cum s-a întâmplat, decenii la rând. Iar asta duce la o concluzie devastatoare. Intelectualii care s-au ,,prostituat” astfel au făcut-o din proprie inițiativă,  din oportunism și slugărnicie. Iar în această privință, unul dintre primii autori care au ,,dat cep” rezervorului inepuizabil de omagii slugarnice a fost un teleormănean: scriitorul Zaharia Stancu. În 1972, la scurt timp după ce fusese cocoțat în fruntea Uniunii Scriitorilor, acesta a publicat volumul ,,Slăvim Republica, Culegere literară închinată celei de-a XXV-a aniversări a Republicii” în care i-a oferit lui ,,Nea Nicu” unul dintre primele ,,omagii”: „(…) sub cer albastru pe-albastru ocean/ corabia noastră aleargă-nainte./ Mândră aleargă-nainte,/ Spre viitor, spre comunism aleargă…/ Prielnic e vântul. Meșter cârmaciul/ Mândră corabia… Meșter cârmaciulˮ.

Pe toate vocile

În anii care au urmat, poeții s-au întrecut să-l cânte, pe toate vocile pe ,,Mărețul Cârmaci”. Poetul Alexandru Andrițoiu și-a anunțat cititorii: ,,Acest cântec Ceaușescu se va numi/așa cum se numește odă sau o baladă/ Sau ca soldatul de veghe care în noapte și zi/ Privește epoca de sus de pe baricadă/ Cinstiți-mă cu dreptul de-al îmbrățișa/ Ca pe un om tânăr și călit de furtună/ Pentru verbul lui răspicat/ Pentru gândirea lui ca platina/ Pentru inima sa omenească și mare și bună/ Veniți și cântați cântăreți iubitori de eroi și de țară/ Veniți și sculptați sculptători/ În metal și-n marmură toți/Pentru Ceaușescu străbunilor/Și-a prezentului meu, primăvara/ Pentru Ceaușescu prin care vorbim cu ai patriei bravi strănepoți”. Publicat de revistele Contemporanul, România Literară, Luceafărul sau Flacăra, poetul Nicolae Dragoș a fost autorul odei ,,Un om al țării”  în care și-a lămurit cititorii: „Un Om al țării, pentru ea trăind/ Din anii tineri – exemplar destin,/ Visând, luptând cu sacra dăruire/ Pentru al țării viitor senin./Un Mare Fiu al patriei, slujind-o/Cu flacăra celei mai mari iubiri/ Dârz comunist și patriot vestit, cârmaci al românescului destin/ E Nicolae Ceaușescu omul/ Al cărui gând e poartă spre sublim/ Prin El, ca într-o inimă cât țara,/ Socialistul ritm, de măreții,/ Incandescent şi pur, prin veac, străbate/ Spre gloria eternei Românii”. Poet, critic literar și istoric al culturii, George Coandă a vorbit despre ,,Nea Nicu” ca despre Dumnezeu Însuși, gratulându-l cu majuscule în poemul ,,El este România”: „El este România și România El,/ E conștiinţa Țării într-o zidire dreapta,/ Cu El Timpul-lumina ne este vie treaptă,/ Cu El în cutezanța ni-i fericirea țel./Când spunem Ceaușescu se face pace-n lume,/ Cînd spunem Ceaușescu, e primăvară-n grâu,/ Când spunem Ceaușescu, e-o doina orice râu/ Și Patria ne crește statornică-renume/ Și dor ne este pâinea şi-oțelul ni-i oțel/ Şi Limba românească ne ninge cu luceferi,/ Ni-s anii Ev de aur și-n împlinire teferi,/ Căci Ceaușescu este Izbândă și Drapel. El este România și România El.”  Lunga listă a lingușitorilor (unii le-ar zice ,,lingăi”) lui Nicolae Ceaușescu ar fi incompletă fără includerea în ea a răposaților Adrian Păunescu și Cornelui Vadin Tudor. La un moment dat, cel căruia i se mai spunea și ,,Bardul de la Bârca”, l-a asigurat pe Ceaușescu: ,,Întreg, al dumneavoastră, aşa mă simt din nou/ Că de minciuni și falsuri ființa mi-e sătulă,/ Vă mulțumesc de toate, Cinstit și Bun Erou,/ Renaște-n mine însumi și ultima celulă./ Parcă trăiam exilul himeric în pustiu/ Și fapta dumneavoastră avu deodată-n mine/ Efectul formidabil al unui trăznet viu/ Lovind în ce e putred ca-n rest să facă bine./Sunteţi atât de tânăr și-atât de curajos,/ Ați deșteptat întreagă speranța românească,/ V-au dat strălimpezime durerile de jos/Și-ați doborât minciuna ca pe-o cumplită mască./ Vă văd apoteotic, ca pe un Voievod,/ Ce știe să aplece urechea spre Ion Roată,/Și se-adresează țării în cel mai simplu mod/ Ca-n ’72, țin minte: «Acum ori niciodată!»” . Iar cel care, în ultimii ani ai vieții își spunea ,,Tribunul Neamului” a produs poemul ,,La aniversarea Partidului”: „În fruntea lui se află un om ca o făclie/ Eșarfa Tricoloră îi freamătă pe piept/ Istoria îl trece în cronici pe vecie/ El simte românește, e brav și înțelept/ E ctitor de mândrie și slavă preacurată/ În dialog cu țara și cu destinul ei/ Efigia îi este în aur încrustată/ În Epopeea sfântă a puilor de lei/ Acum, când națiunea în strai de primăvară/ Va celebra prin fapte nucleul ei vital/ Ne vom ura din inimi, în zi aniversară:/ Trăiască-n veci triada Partid, Popor și Țară!/Trăiască Ceaușescu, Erou Național!” Dar, în cazul acestor doi ,,poeți de curte” lista lingușelilor ar putea umple un întreg ,,Volum omagial”

Eternitatea ,,pupincurismului” 

Limbajul civilizat al specialiștilor în istoria recentă vorbește despre „cultul personalității“. Un cult care pe care-l localizează, de obicei, în „Epoca de aur“, legat printr-un cordon ombilical de numele familiei Ceaușescu. Un soi aparte de devoțiune aproape mistică, exercitată pervers de intelectuali cu  limba și condeiul înmuiate în mierea vorbelor meșteșugite pe care le direcționează voluptos direct spre „Măreții condu­cători“. De obicei, li se spune, cu un dispreț condescendent, „artiști de curte“. Dar, cei mai puțin „duși la biserică“ le spune pe nume, exact așa cum sunt ei cu adevărat: „pupincuriști“. Dar, greșim amarnic dacă ne închipuim că o astfel de ,,faună” a existat doar în timpul ,,Epocii de Aur”. Iar asta pentru că intelectualii care i-au dat startul nu au fost tinerii scriitori ai anilor 70-80, ci și o serie de mari personalități culturale . Este vorba despre „maeștrii“ consacrați, bătrâne codoașe intelectuale care și-au exersat catifelarea limbii încă de pe vremea lui Gheorghiu Dej. Ba chiar și cu mult înainte, pe timpul lui Ion Antonescu și a regelui Carol al II-lea. Sunt mizerii pe care, acum, le trecem discret cu vederea pentru că acei care le-au „comis“, desigur deloc dezinteresat, sunt unii dintre marii noștri scriitori. Tot ei sunt „monștrii sacri“ ai literaturii române, considerați niște figuri emblematice ale culturii naționale.

,,Limbile rămân aceleași”

Abia instalat în fruntea primului guvern comunist, Petru Groza a fost uimit să se vadă înconjurat și adulat de condeieri obedienți care, cu doar câțiva ani în urmă, cântaseră în struna regimului „burghezo-moșieresc“. Un apropiat al lui a relatat că, la un moment dat, cineva i-a explicat ,,fenomenul” în modul cel mai crud cu putință: „La noi, numai curul se schimbă – limbile rămân aceleași!“. Explicație confirmată de cercetările din arhive care au scos la iveală mostre de un deșănțat pupincurism. Omagii semnate, de-a lungul vremii, de marii noștri oameni de cultură ale căror opere și efigii le regăsim, chiar și acum, în manualele școlare de pe care învață copii noștri. Un prim exemplu ar putea fi ales în persoana prozatorului Camil Petrescu, autorul subtilului roman „Patul lui Procust“ și a dramaticului „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război“. Dar tot el a fost și cel care a „produs“ unul dintre cele mai penibile texte omagiale adresate unui cap încoronat: „Rolul Suveranului în cultura românească este imens. Nu numai prin organicitatea spirituală a unui prinț născut în țară, căruia de mic copil oamenii și priveliștile locului, cu toate întâmplările, I-au fost singura realitate, dar prin însăși activitatea Sa, rod al unui temperament de o complexitate unică de creator de realități românești. Tehnica și zbuciumul creației sunt aceleași. Înțelegerea vine aici din simpatie în înțelesul etimologic al cuvântului. Suveranul simte, laolaltă cu toți tovarășii Săi într-ale trudnicului meșteșug de a făuri, e solidar cu tot destinul culturii românești, cu zilele ei scăzute ori cu cele pline. Nu e vorba numai de ceea ce plămădește din istoria românească, și nici nu vreau să mă gândesc acum la mărețele Sale Fundații Culturale, nici nu vreau să amintesc de monumentele mărețe și de modul în care a transformat Capitala, ci considerăm cu destulă sfială cele două masive volume <<Discursurile Regelui Carol II>>. Găsești în ele tot zbuciumul unei conștiințe îndârjite în urmărirea unui ideal și toată lupta cu expresia care caracterizează pe artistul creator“.  Cam în aceeași perioadă, o altă efigie monumentală a culturii naționale a găsit cuvinte chiar și mai meșteșugite: „Eu îmi amintesc o zi de demult (….)  mă alăturase însuflețita credință într-un Principe tânăr, neînțeles pe atunci dar de pe atunci galvanizând entuziasmele noastre ale celor puțini. Pe nevestite, în zi de lucru, coborâse în mijlocul albinelor Sale lucrătoare, Principele moștenitor. Purta încă în obraz, conturând casca de automobil, dogoarea soarelui, a vitezei și a marilor spații. Magnetismul prezenței Sale, elastice, sportive și virile, s-a transmis instantaneu până la cel mai mărunt și anonim șlefuitor de slovă“. Dacă dăm la o parte invocarea rangului princiar, și dacă nu am ști că Nicolae Ceaușescu nu a fost  un fanatic al automobilismului, am putea crede că aceste cuvinte de slavă i-au fost adresate, direct „Mărețului Cârmaci“ de cine știe ce poet de curte al „Epocii de aur“. Dar, un alt semn de îndoială asupra acestei identificări ar fi și invocarea unei „virilități“ de care „Nea Nicu“ nu a fost „acuzat“ niciodată. Tânărul Principe, care era „tămâiat“ cu asemenea vorbe alese era, același Carol al II-lea. Iar „scribul“ care-l omagia, „albina sa lucrătoare“ era distinsul romancier Cezar Petrescu. De fapt, la vremea lui, cultul personalității lui Carol al II-lea ajunsese pe niște culmi la care Nicolae Ceaușescu nici măcar n-ar fi îndrăznit să viseze. Poate că acestă lingușeală prin care Cezar Petrescu și-a exersat dulceața limbii ar fost de înțeles dacă romancierul ar fi fost fascinat, cu adevărat, de „magnetismul prezenței Sale“. Ei bine, nu! După plecarea de pe tron a lui Carol al II-lea, venirea lui Antonescu la putere i-a provocat aceluiași Cezar Petrescu un alt fior metafizic, de fapt, un nou exercițiu de slugărnicie oportunistă. Primul semn al „reorientării“ a fost editorialul numit bombastic „Un neam, un om, o chemare“. Omul era Ion Antonescu, iar „chemarea“ era „Proclamația către țară“ semnată de generalul care, în anii următori avea să devină Mareșal. În editorialul respectiv, Cezar Petrescu scrisese, negru pe alb, că „Țara aștepta un Cuvânt: porunca oricât de aspră, chemarea la oricât de dureroase jertfiri“. Iar ceva mai departe continua: „Cuvântul pe care îl cerea țara întârziase. Omul lipsea. Pustiul moral ne cuprindea fără nădejde. Iar în acest gol, mai plină de cutremurare decât sfâșierea hotarelor, se vădea ca o automată consecință, tragica amenințare pentru ființa neamului și existența Statului“. La dracu! Omul care „lipsise“ dar și provocase „pustiul moral“ era chiar Carol al II-lea“ cel cu „magnetismul prezenței Sale“. Cezar Petrescu confirma astfel că, într-adevăr, dosurile se schimbă dar limbile rămân aceleași.
O altă „pasăre măiestră“ a pupincurismului, lansat unsuros, tot spre Carol al II-lea, a fost Liviu Rebreanu: „Apariția Regelui Carol al II-lea în Cultura românească inaugurează epoca de aur a acestei culturi.“ Mda, „epoca de aur“ a lui Carol al II-lea! Mare noroc a avut Rebreanu că a părăsit această lume în 1944, cu mult înainte „Epoca“ lui Ceaușescu.

Tudor Arghezi și „Făt frumos“

Autor al „Psalmilor“, Tudor Arghezi, cu chipul său de o subțirime aproape ascetică, a fost unul dintre cei care a ridicat arta omagiului oportunist pe cele mai înalte culmi. Sau ca să parafrazăm explicația dată cândva lui Petru Groza, a fost una dintre cele mai sârguincioase „limbi“ care s-au plimbat pe dosul mai marilor vremii, indiferent cine au fost aceia. La aniversarea a zece ani de la urcarea lui Carol la II-lea pe tron, maestrul Arghezi lămurea cum stă treaba cu trecerea timpului: „Ca să-nțeleg mai bine cum de putură trece/Atât de iute anii aceștia, siguri zece, /Am întrebat condeiul și mi-a răspuns hârtia,/Că timpul se măsoară la Rege cu vecia“. Poeții de curte ai lui Ceaușescu l-au numit în fel și chip. Dar nici unuia nu i-a trecut prin minte să-l pună în vreo legătură cu Făt Frumos. Ei, niște amărâți, fără pic de fior poetic! Fior care nu l-a ocolit, însă pe Tudor Arghezi, care i-a închinat lui Carol al II-lea poemul numit chiar așa: „Făt frumos“. „Unde-a plecat, călare Făt-Frumos,/De nu se mai zărește nicăirea,/Oricât și-ar pune Soarele puterea,/Oricât s-ar pogorî Luna de jos/Al lui Ștefan și Țepeș împreună,/Ridică și altare din stei pentru vrășmaș,/ Dar și țepoaie-nalte, cu proțăpirea bună.” Și tot pe atunci, delicatul Ion Minulescu și-a dat, și el, tributul de laude deșănțate adresate aceluiași Carol al II-lea, pe care-l compară, nici mai mult, nici mai puțin, cu Isus Hristos, cel care l-a înviat pe Lazăr din morți: „Ești Domnul celor vecinic înfrățiți prin jurământ/Celor înfrățiți pe apă/Celor înfrățiți pe vânt/Celor înfrățiți prin versuri/Prin icoane/ Și prin cânt – celor înviați ca Lazăr de domnescul Tău cuvânt.“

Sadoveanu, ,,Ceahlăul” oportunismului

Cei deja menționați, și mulți alții ca ei sunt, însă, doar niște pitici pe lângă culmile de  oportunism pe care s-a cocoțat Mihail Sadoveanu. După cum era moda vremii, primul dos pe care buzele i s-au lipit ca niște ventuze a fost tot al lui Carol al II-lea: „Tot ce e durere, grijă și speranță în noi se află înmiit în ființa Sa. Destinul său a fost să ne cuprindă în întregime – trecut, prezent și viitor -, să valorifice și să apere o moștenire primejduită. Apariția sa, din cer, pe aripi repezi, întărește și întregește elementul mistic“ declara Sadoveanu prin 1938. Patetismul său n-a fost gratuit: regele l-a făcut senator în Parlament. Apoi, imediat după 1945, Sadoveanu s-a convertit, brusc, la comunism. Iar pentru că oportunismul său îi spusese din timp care este „Marele Licurici“, și-a îndreptat tirul unsuros al buzelor exact acolo unde trebuia: spre Stalin. Conferința „Lumina vine de la Răsărit“ i-a oferit ocazia de a numi Constituția lui Stalin „Evanghelia lumii noi ce se pregătește și mai ales a lumii întârziate din care facem și noi parte“. Pupincurism grosier care i-a fost răsplătit și de astă dată, cu vârf și îndesat: comuniștii l-au ales președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale, cea mai mare funcție pe care a avut-o un scriitor român în regimul comunist. Mai apoi l-au făcut “Erou al Muncii Socialiste“, după care i-au dat „Premiul Internațional pentru Pace“ precum și „Premiul Lenin“. De fapt Sadoveanu a fost una dintre cele mai simandicoase  mascote adunate în vitrina regimului comunist românesc. Acestea au fost doar câteva dintre marile noastre spirite, al căror exemplu a modelat generații întregi de tineri care au învățat de la ei „arta“ oportunismului. Plină de ifose, ticăloșia lor s-a manifestat pe vremea când deținătorii adevăratelor noastre valori naționale, artiști, oameni de știință ori clerici au ales calea martiriului care i-a dus direct în cumplitele pușcării comuniste. Din păcate pentru noi, acestora din urmă nu suntem în stare, nici acum, să le recuperăm memoria și să le acordăm măcar o parte din tot respectul cuvenit. Respect pe care-l oferim însă  lingușitorilor  de cursă lungă, pe care-i considerăm, chiar și acum „monștrii sacri ai culturii naționale“.

,,Aplaudacii” zilelor noastre

Acum, în ultimii ani, românii au cam început să nu mai citească. Iar asta a făcut ca nici scriitorii să nu mai aibă importanța pe care au avut-o altă dată. În schimb, locul lor în postura de ,,agenți de influență” a fost luat de presă și de jurnaliști. Astfel se face că și ,,cultul personalității” a luat forme cu totul deosebite.  Atunci când Elena Udrea își trăia ,,anii de glorie”, jurnaliștii ,,de curte” se întreceau să găsească cele mai alese cuvinte pe care să i le așterarnă la picioare. Dar tot ei, atunci când steaua început să-i apună și-au căutat cele mai scabroase cuvinte cu care au înjurat-o ca la ușa cortului.  Cu vreo câțiva ani în urmă, un jurnalist cu pretenții din Capitală a încercat să intre sub pielea lui  Klaus Johannis. Ca orice oportunist, el a ales să acționeze ,,prin ricoșeu”: a lăudat ,,frumsețea răvășitoare” a soției președintelui. ,,Punct ochit, punct greșit!” Tot ceea ce a reușit a fost să-i aducă soției prezidențiale (altfel o femeie de treabă și la locul ei) penibila poreclă ,,Răvășitoarea”.  Și dacă tot a venit vorba despre ,,cultul personalității”, nu avem cum să uităm data de 22 septembrie 2014. Atunci, Victor Ponta, fostul lider al PSD a adunat pe Stadionul Național circa 70.000 de membri ai alianței PSD-UNPR-PC, aduși din București și din țară. Cu acea ocazie Ponta și-a serbat ziua de naștere dar, în același timp, și-a anunțat intenția de a întra în campania electorală pentru alegerile prezidențiale. Rezultatul acelui scrutin electoral îl cunoaștem foarte bine. Dar, atunci, cu vreo câțiva ani în urmă foarte mulți au exclamat nedumeriți: ,,Ia uite frate: au reluat ăștia <<Cântarea  României>>! Se răsucește Ceaușescu în mormânt!”