3,4 GW din import într-o seară de octombrie: semnalul unei crize strategice

Sistemul energetic din seara de sâmbătă 3 octombrie 2026

Producția internă a fost atât de scăzută în seara de 3 octombrie (și, în general, în acel weekend) din cauza unei combinații de factori structurali și conjuncturali. Ambele reactoare de la Cernavodă erau oprite de săptămâni întregi din cauza debitului extrem de redus al Dunării, ceea ce a scos din sistem aproximativ 1.200–1.300 MW de energie nucleară stabilă. Seceta prelungită a limitat drastic producția hidroelectrică, care a rămas sub 1.000 MW. În același interval, vântul aproape a lipsit (eolianul a contribuit cu doar câteva zeci de MW), iar soarele nu mai producea nimic seara. Centralele pe gaze și pe cărbune au acoperit o parte din necesar (gaze în jur de 1.250 MW, cărbune sub 600 MW), dar nu au putut compensa deficitul, în condițiile în care mai multe grupuri pe gaze erau oprite, iar rezervele de combustibil pentru cărbune erau limitate. Rezultatul a fost o producție internă de numai aproximativ 2,9 GW, deși consumul se situa în jurul a 6,3 GW.

România are declarate capacități de producție de 17.874 MW.

Sursa: Entsoe.eu

Sâmbătă, 3 octombrie 2026, în jurul orei 19:00, producția internă nu a depășit 2.900 MW.

Sursa: Transelectrica.ro

La un consum de aproximativ 6.297 MW, diferența de 3.397 MW a fost acoperită prin importuri.

Sursa: Cosmin Păcuraru cu date din Transelectrica.ro

Cu alte cuvinte, aproape 54% din consumul de energie electrică al României a fost acoperit în acel moment din exterior.

Este bine că România are interconexiuni cu sistemele energetice vecine. Ele sunt mecanismul care permite alimentarea consumului atunci când producția internă este insuficientă. Problema este însă că, în acel moment, importul s-a apropiat de limita comercială disponibilă a sistemului. 

Sursa: Cosmin Păcuraru cu date din Transelectrica.ro și prelucrare AI

Așadar, aproximativ 4 GW este ordinul de mărime al capacității maxime comerciale de import a României, în în anumite condiții de funcționare ale rețele. Nu trebuie însă tratată ca o valoare permanentă. În iunie 2026, de exemplu, Transelectrica publica un maxim de 3.400 MW pentru import. Cu alte cuvinte sistemul electro-energetic national, sambata trecuta a trecut razant pe langa black-out!

Prețul de import a fost de 240,45 euro / MWh, adică 1285,13 lei. (vineri, euro a fost 5,3447 lei, cea mai mare valoare înregistrată)

Sursa: Entsoe.eu

Dar pe piața românească OPCOM, cu o zi înainte se tanzacționase pe PZU, în jurul aceleași ore 19 la pretul de 1257,64 lei. (aprox. 2% mai ieftin) 

Sursa: OPCOM.ro

De la cine a importat România?

La ora 19:00, Bulgaria a fost exportatorul principal cu 2.437 MWh, urmând Ungaria cu 472 MWh și Serbia cu 74 MWh.

Sursa: Entsoe.eu

Pe site-ul Transelectrica, pentru sâmbătă 03.10.2026, la ora 19, sunt declarați 3.397 MW importați, iar pe site-ul ENTSO-E, Transelectrica a declarat 2.983 MW importați. Deci avem o diferență de 414 MW pe care nu știm de unde i-am importat, pentru că nu vin din stocare.

Sursa: monitorenergie.ro

Diferența de 414 MW este reală și se explică prin natura diferită a datelor afișate pe cele două platforme.

Site-ul Transelectrica (starea SEN în timp real) afișează fluxul fizic net total al întregului Sistem Electroenergetic Național – adică diferența măsurată efectiv pe toate liniile de interconexiune (import total minus export total). Platforma ENTSO-E (Transparency Platform) afișează de obicei schimburile comerciale programate / fluxurile pe granițele principale raportate de Transelectrica (sau physical flows detaliate pe anumite granițe). 

3,4 GW din import: semnal de alarmă pentru securitatea energetică a României

Problema României nu este lipsa interconexiunilor. Dimpotrivă, capacitatea de a importa aproape 3,4 GW într-un moment de deficit demonstrează valoarea strategică a legăturii cu sistemul energetic european. Interconexiunile reprezintă o plasă de siguranță reală și permit echilibrarea sistemului atunci când producția internă nu acoperă consumul.

Problema apare însă când această plasă de siguranță se transformă într-o componentă esențială a funcționării de zi cu zi. Un sistem energetic sănătos trebuie să poată folosi importurile pentru optimizare economică și pentru echilibrare, nu să depindă de ele pentru a-și alimenta consumatorii. România are nevoie de suficientă capacitate de producție disponibilă și de putere fermă pentru a acoperi consumul intern, iar importurile trebuie să rămână o opțiune comercială și un instrument de flexibilitate, nu o condiție pentru securitatea alimentării.

Este o situație greu de acceptat pentru România: după decenii de investiții în sectorul energetic și cu 17.874 MW de capacitate de producție declarată, să ajungem să ne bazăm pe importuri pentru a acoperi mai mult de jumătate din consum într-o seară de octombrie. Importul de energie nu este, în sine, un eșec. Într-o piață europeană integrată, el este normal când rezultă dintr-o decizie economică rațională. Dar când ai nevoie de aproape 3,4 GW din exterior doar pentru a menține alimentarea consumatorilor, problema nu mai este comercială, ci strategică. Înseamnă că România nu și-a construit capacitatea de producție disponibilă de care are nevoie pentru propria economie. Un stat care își dorește cu adevărat securitate energetică nu poate trata interconexiunile cu vecinii drept substitut pentru propriile capacități de producție.

Megawatul pe hârtie nu țin becul aprins

România are nevoie de capacitate de producție disponibilă, nu de megawați care există doar pe hârtie, în registrele operatorilor. Pentru securitatea energetică contează câți MW pot fi livrați efectiv în sistem în momentul în care consumul crește sau când producția variabilă scade. Din cei 17.874 MW de capacitate declarată, într-un interval în care consumul a ajuns la aproximativ 6,3 GW, producția internă a fost de numai 2,9 GW. Diferența dintre capacitatea instalată și puterea efectiv disponibilă arată de ce politica energetică trebuie să urmărească MW fermi și dispecerizabili, nu doar creșterea numerică a capacității instalate. Un MW instalat care nu poate produce atunci când este nevoie nu are aceeași valoare pentru securitatea energetică precum un MW disponibil și controlabil.

A doua componentă esențială este flexibilitatea sistemului. România trebuie să poată crește sau reduce rapid producția în funcție de variația consumului și de producția eoliană și fotovoltaică. Aici intră centralele pe gaze cu funcționare flexibilă, hidrocentralele cu acumulare și, în anumite condiții, stocarea în baterii sau în centralele hidroelectrice cu pompaj, pe care România nu le are. Stocarea nu creează energie, dar mută energia din perioadele de surplus în perioadele de deficit. Pentru un sistem cu tot mai multă producție regenerabilă, flexibilitatea devine la fel de importantă ca instalarea unor noi capacități de producție.

România are nevoie de producție dispecerizabilă și de capacitate fermă. Nuclearul, hidrocentralele și centralele pe gaze pot avea roluri diferite în asigurarea acestei capacități, în timp ce eolianul și fotovoltaicul aduc energie competitivă, dar producția lor depinde de condițiile meteorologice. Soluția nu este alegerea unei singure tehnologii, ci construirea unui mix echilibrat, în care producția variabilă să fie susținută permanent de capacități capabile să livreze atunci când sistemul are nevoie. Altfel, putem ajunge paradoxal să avem tot mai mulți MW instalați și să importăm tot mai multă energie tocmai în momentele critice.

18 GW instalați, 2,9 GW produși: eșecul politicilor energetice

Interconexiunile cu sistemele energetice ale statelor vecine au făcut posibil ca România să acopere prin importuri deficitul de producție din seara de 3 octombrie. Ele reprezintă una dintre marile realizări ale integrării României în piața europeană de energie și o componentă esențială a securității sistemului. Însă o interconexiune este o infrastructură de sprijin, nu o sursă de energie electrică. Poate aduce energie atunci când România are deficit, dar nu poate rezolva cauza acestui deficit. Dacă într-un moment critic producția internă nu acoperă consumul, simplul fapt că avem de unde importa nu înseamnă că problema energetică a fost rezolvată.

Acesta este rezultatul unor decizii politice și administrative proaste acumulate în ultimii ani. România a amânat investiții, a închis sau a redus capacități fără să pună în funcțiune, la timp, capacități echivalente și a tratat prea mult timp problema energetică prin măsuri conjuncturale: plafonări, intervenții administrative asupra pieței și mecanisme temporare. În paralel, proiecte importante au fost amânate de la un termen la altul, iar dezvoltarea capacităților noi nu a ținut pasul cu nevoile sistemului. Rezultatul este paradoxal: România are o capacitate instalată de aproape 18 GW, dar într-un moment de consum de aproximativ 6,3 GW a produs numai 2,9 GW și a fost nevoită să importe 3,4 GW.

În spatele acestei situații se află o problemă mai profundă: lipsa unei direcții energetice urmărite consecvent de la un mandat guvernamental la altul. O Strategie Energetică nu înseamnă doar un document aprobat de Guvern, ci un program concret de investiții, termene clare, capacități definite, surse de finanțare și responsabilități instituționale. România trebuie să știe câți MW fermi trebuie să aibă în 2030, 2040 și 2050, ce capacități trebuie înlocuite, ce capacități trebuie construite, câtă stocare este necesară și cum va fi susținută flexibilitatea sistemului. Fără aceste decizii, fiecare criză devine doar o justificare pentru o nouă intervenție de moment.

Responsabilitatea nu aparține interconexiunilor, pieței europene sau vecinilor care ne vând energie. Responsabilitatea aparține decidenților români care au avut la dispoziție informațiile, instituțiile și instrumentele necesare pentru a anticipa această situație. Dacă într-o țară cu resurse energetice importante și cu aproape 18 GW de capacitate instalată consumatorii ajung să depindă de importuri masive într-un moment de deficit, problema nu mai poate fi ascunsă în spatele unor explicații conjuncturale. Interconexiunile ne pot salva într-o seară dificilă. Dar numai o politică energetică coerentă, bazată pe investiții în capacități disponibile, putere fermă, rețele, flexibilitate și stocare, poate împiedica transformarea importului din instrument de piață în condiție de supraviețuire a sistemului energetic.

Sursa: Entsoe.eu

Later edit: În timpul redactării articolului a intervenit o nouă problemă în sistemul energetic. Grupul 5 de la Turceni – singurul care mai producea energie la Complexul Energetic Oltenia – a fost oprit în dimineața zilei de 5 octombrie. Capacitatea acestui grup este de 285 MW.

Un astfel de grup funcționează pe baza unui cazan imens (mai mare decât un bloc cu 10 etaje), în care se produce abur la presiuni și temperaturi foarte ridicate. Aburul este trimis către o turbină care învârte un generator, iar acesta produce energie electrică. Cazanul are o fisură, fierul este vechi, și nu mai poate produce aburul necesar. Sigur reperația durează multe zile deoarece este nevoie de răcirea cazanului, reparația în sine și încălzirea și puerea acestuia sub presiune.

Pentru cei care susțin menținerea producției pe cărbune: legile nu mai pot rezolva situația. Durata de viață a acestor echipamente a fost depășită, iar anumite instituții ar trebui să investigheze modul în care au fost emise autorizațiile ISCIR și de mediu.