8 Martie și adevărata istorie a puterii. Femeile care au schimbat politica României

De 8 Martie, România are prostul obicei de a deveni festivă și superficială în același timp. Se împart flori, se rostesc formule politicoase, se postează mesaje cuminți despre sensibilitate și grijă, dar se vorbește prea puțin despre putere. Iar asta este, de fapt, miza și modalitatea prin care putem aduce schimbări în bine pentru întreaga societate.

Femeile nu au influențat politica românească doar atunci când au intrat oficial în funcții, ci cu mult înainte, mai ales când au cerut drepturi, când au schimbat limbajul cetățeniei și când au forțat statul să le recunoască drept subiecte politice, nu simple anexe ale familiei. În România, femeile au primit oficial drept de vot în 1938, însă în condiții restrictive, iar abia din 1946 participarea electorală a devenit una deplină, pe baze egale cu ale bărbaților. În spatele acestor date se află munca unor figuri precum Alexandrina Cantacuzino, Elena Meissner și Calypso Botez, parte a unei mișcări feministe interbelice care cerea explicit pregătirea politică a femeilor și participarea lor la conducerea țării.

De aceea, dacă vrem să fim onești cu istoria, trebuie să spunem limpede că politica românească nu a fost modelată doar de cei care au ocupat tribuna, ci și de femeile care au obligat tribunele politice să se deschidă. Alexandrina Cantacuzino nu cerea, în 1929, politețuri și complimente, ci organizare politică reală. Gruparea Națională a Femeilor Române avea în program tocmai acest lucru, și anume câștigarea egalității politice și participarea la conducerea statului în aceleași condiții ca bărbații. E o lecție care sună surprinzător de actual, din păcate. România încă tratează adesea femeia din politică drept excepție, ornament sau imagine, când ea ar trebui privită ca actor firesc al puterii. Cu alte cuvinte, înainte să avem femei în funcții, am avut femei care au schimbat definiția însăși a cetățeniei românești.

Apoi vine Regina Maria, cazul clasic care arată că influența politică nu se măsoară doar în titulaturi constituționale. În Primul Război Mondial, ea nu a fost doar o figură simbolică, ci un reper moral și logistic. Regina a patronat rețele de spitale și servicii de ambulanță și a devenit, în imaginarul public, Mama răniților. După război, a mers la Paris și la Londra pentru a pleda cauza României la Conferința de Pace, într-un moment în care prestigiul și forța ei de convingere au compensat limitele diplomației oficiale. Vizita sa din martie 1919, întâlnirile cu lideri precum Clemenceau, Poincaré, Lloyd George și Woodrow Wilson și recunoașterea publică de care s-a bucurat au transformat-o într-un actor politic neoficial, dar decisiv. Fără Regina Maria, România Mare ar fi avut poate aceleași argumente juridice. Cu ea, a avut și o voce imposibil de ignorat.

Dar o istorie serioasă a femeilor în politica românească nu poate fi scrisă doar în nuanțe luminoase. Influența nu este sinonimă cu virtutea. Ana Pauker rămâne una dintre cele mai puternice femei produse de politica românească a secolului XX și, tocmai de aceea, una dintre cele mai incomode. După război, ea a devenit ministru de Externe și un personaj central al comunizării României, fiind descrisă de istorici drept lidera moscoviților și, pentru o perioadă, un veritabil centru de putere în partidul comunist de pe malul Dâmboviței. Mai multe surse istorice o plasează printre primele femei din lume care au condus diplomația unei țări moderne. Exemplul ei ar trebui să ne scape de o comoditate intelectuală, și anume că simpla prezență a unei femei în vârful statului nu înseamnă automat progres democratic. Uneori, femeile nu doar democratizează politica, ci pot administra și aparatul unei puteri represive. Și asta face istoria mai matură, nu mai puțin demnă de spus.

Dacă Ana Pauker arată că o femeie poate concentra putere într-un regim autoritar, Doina Cornea arată reversul, și anume că o femeie poate salva demnitatea politică a unei societăți tocmai prin refuzul de a se pleca în fața puterii. În anii ’80, ea a devenit una dintre vocile esențiale ale disidenței anticomuniste românești, trimițând scrisori la Europa Liberă în care critica distrugerea satelor și a bisericilor și denunța abuzurile regimului Ceaușescu. Pentru asta a fost bătută, arestată, concediată și pusă sub arest la domiciliu. Doina Cornea nu a avut minister, partid mare sau aparat de stat. Și totuși a influențat politica românească poate mai profund decât mulți miniștri uitați, pentru că a reintrodus în spațiul public ideea de curaj moral. Într-o țară învățată să confunde obediența cu prudența, ea a făcut din libertate un fapt viu.

După 1989, influența femeilor asupra politicii românești s-a văzut în două registre foarte diferite. Monica Macovei a marcat decisiv agenda statului de drept, fiind descrisă drept arhitecta unei reforme ample a justiției și una dintre figurile asociate luptei anticorupție din România. Chiar și adversarii ei au fost obligați să accepte că a mutat centrul de greutate al dezbaterii publice. După ea, justiția nu a mai putut fi tratată ca un subiect secundar. Pe de altă parte, Viorica Dăncilă a intrat în istorie ca prima femeie premier a României, în 2018. A fost un prag simbolic spart târziu, dar cazul ei a arătat și altceva, și anume că reprezentarea de gen este importantă, însă nu e suficientă. O femeie ajunsă în vârful guvernului nu garantează automat competență, reformă sau curaj.

Cu alte cuvinte, feminismul politic nu înseamnă să idealizăm femeile aflate la putere, ci să facem posibil ca ele să ajungă acolo firesc și să fie judecate după aceeași măsură ca bărbații.

Aici este, de fapt, problema României de azi. Femeile au schimbat politica românească, dar politica românească nu s-a deschis încă pe măsura contribuției lor. Potrivit unor date oficiale din 2025, femeile ocupă 19% din locurile din Parlament și 30% din pozițiile ministeriale, cifre care spun destul de clar că puterea rămâne, încă, distribuită inegal. Așadar, de 8 Martie, nu avem nevoie de o cultură a galanteriei, ci de una a memoriei și a lucidității. Avem nevoie să ne amintim că România a fost împinsă înainte de femei foarte diferite. Unele au luptat pentru libertate, altele au întruchipat autoritatea, unele au salvat onoarea publică, altele au spart doar tavanul de sticlă. Dar toate au demonstrat același lucru, și anume că politica românească nu a fost și nu este o afacere exclusiv masculină. Restul este, încă, o datorie de recuperat.