Lumea de dincolo de pod – „Dom’uule dragă!, noi!, da noi, ai cui sîntiem?”

Peste pod cătă Dealu Pemilor îi locul din Orăștie unde, în secolul XXI, WC-ul este din lemn și deservește două familii (uneori 20 de persoane), de apă curentă nici vorbă, te speli de vrei când ajungi acasă. Peste pod, normalitatea este o utopie, iar în unele locuri mizeria-i la ea acasă, porcii se cresc laolaltă cu copiii, mirosul de fecale rupe nasurile tuturor, iar frica este stăpânul tuturor.

În acest loc îmi este adresată întrebarea: „Dom’uule dragă!, noi!, da noi, ai cui sîntiem? Venea de undeva din spate – dintr-un glas pe care nu aveam cum să-l văd, deci la care nu aveam cum să răspund. Un nod în gât îmi stă țapăn și inima-mi bate de parcă dă să fugă din piept. Mă speriase întrebarea în sine, venită dintr-un glas micuț și plâns, dar de o melodicitatea atât de suavă încât îmi răsună și acum în minte spunând: „Dom’uule dragă!, noi!, da noi, ai cui sîntiem?”.

Am scăpat aparatul foto din mână lăsându-l să bălăngăne în curea, de la „cutiuța cu maimuțe” venea comanda să scot repede reportofonul, însă mâinile nu au putut, așa că am rămas câteva minute ascultând câteva femei, dintre care una, plăpândă și mică, la fel ca vocea, dar cu mâini muncite și ochii ageri, îmi adresase întrebarea de mai sus.

După cele văzute și relatate mai jos a venit rându-mi să mă întreb și eu „ei oare ai cui sunt?”. Nu dau răspunsuri, rolul meu este să consemnez și să aduc în fața cititorului ceea ce văd și atât. Însă sunt bugetari plătiți să se ocupe ca ei să nu se mai simtă ai nimănui.

Chemați să trecem podul

Am re-trecut podul de la Plafar, podul ce duce spre o altă lume, o lume de dincolo de apă. Am revenit deoarece credeam în postarea Primăriei Municipiului Orăștie, din 16 iulie 2025, prin care se spunea că reîncep lucrările de „Îmbunătățirea calității vieții locuitorilor din municipiul Orăștie prin construirea de locuințe sociale și a unui centru educațional, modernizarea de drumuri și extinderea rețelei de canalizare, inclusiv a iluminatului stradal” în zona Plafar. Postare apărută după publicarea articolului „Investițiile din bani europeni, la Orăștie, bat pasul pe loc”, din 11 aprilie 2025. Așa că am plecat să văd cum decurg lucrările.

Viețuitorii din cartier, pentru că de DOISPREZECE ANI a devenit un adevărat cartier, loc unde se trăiește după alte reguli, unde ritmul vieții este altul, unde nepăsarea autorităților este la ea acasă, m-au oprit pe stradă sau prin diverse medii de mai multe ori să-și spună păsul, să-mi arate cum trăiesc în acel cartier format din locuințe modulare, unde au fost înghesuiți toți locatarii din imobilele ce au fost evacuate de primărie în decursul a 12 ani. Aduși aici cu promisiunea unei vieți mai bune și uitați!

Nu sunt la închisoare, dar  viața lor nici nu este cea mai bună  și nu, nu este tocmai cea mai delicată, din spatele ușilor  sparte cu săbii și topoare, mulți dintre acei oamenii nu mai au speranță. Deși sunt liberi se întâmplă des ca ei să renunțe la visele lor, să uite că au un scop sau chiar să nu aibă un scop în viață. Și asta nu doar din cauza lor.

Însă nu sunt toți la fel

Acea mână de om cu glas micuț și plâns întru atât de firav și dulce încât îmi răsună și acum în minte – „dom’uule dragă!, noi!, da noi, ai cui sîntiem?” -, îmi povestește cu mândrie de fiul ei care merge la școală în clasa a XI-a la seral. „Mai muncește pe unde apucă ziua”, zice mândră de fiul ei femeia mică cu privire de vultur.

O comunitate săracă, înghesuită, în care cei mai mulți trăiesc cu mult sub limita decenţei 

„Într-o cămăruță de 3/4 m stăm NOUĂ persoane și la sfârșit de săptămână ori în vacanțe sîntem 11, că vin și ăi doi de îș în plasament la Mănăstirea Romano-Catolică  („Fundaţia Sf. Francisc” – ONG, având ca obiect de activitate ocrotirea şi asistenţa socială a copiilor orfani, săraci, defavorizaţi, prin grija preşedintelui fundaţiei, Bojte Csaba – preot franciscan). Da atunci îi greu”. „De ce?”, o întreb eu și-mi zice: „Pă, vezi dumata. Fata are numa 13 ani și la hăndrălăii li să face de fete. Aici avorturile îs multe că cine poate țăne o grămadă de copii. Îi drept că la noi fetele să mărită fuga da nici așe, să iasă fata din casă la WC-u și s-o reguleze unu. Api un să-i țî, cu ce că ei îs în mintea copiilor nu știu să-și câștije pita, iară noi sîntem mulț și așe”, mai zice femeia.

Acum înțeleg privirea, nu sunt ochi de vultur, ci de cloșcă ce-și apără mai dihai ca orice pasăre puii. Deoarece aici, în doar câţiva paşi, întâlneşti zeci de copii, care se joacă laolaltă cu câinii, un atelaj cu cai, în fața unui magazin, grămezi de haine, boxe pline de gunoaie și o grămadă de bețivi. O imagine din secolele trecute și care nu ar mai fi de văzut astăzi. Însă este filmul zilelor pe care politicile sociale proaste le-au perpetuat și l-au adus până în secolul  XXI. Deșii ai zice că aici s-a născut tristețea, totuși, din unele imobile se aude muzica, iar ei o trăiesc autentic şi cu o veselie nedisimulată, doar de ei înțeleasă. Cu toată sărăcia şi prăbuşirea morală din jur, se bucură curat pe stomacul gol.

E drept că nici pe ei nu-i prea interesează normalitatea, în unele locuri mizeria-i ceva comun, bătăile, hoția, violul sunt  „la ele acasă”,  iar organele de forță  fie intervin târziu „la spartu târgului” să „adune ce o mai rămas”, fie vin în forță și cu sirenele pornite să audă cei căutați și „s-o ia la sănătoasa”. Odată ce treci podul de la Plafar și asculți ce spun, cum se simt oamenii, cum înțeleg locuitorii acelui loc ce li se întâmplă, indiferent care este și cine aplică legea, înțelegi că așa curge viața lor, că așa trebuie să fie.

Să nu întrebi ce e cu mușcăturile alea pe mâini că o să-ți spună că-s de la goangele de gaz, că „pentru alea o dezinfectat asistența socială zîlele trecute”, dar tu vezi că-s mușcați de ploșnițe și ar trebui s-o vadă și medicii de familie ori angajații primăriei (Direcția Publică de Asistență Socială și Poliția Locală) ce or trecut pe la ei „ca popa cu crucea” cu campania de informare „stop violenței în familie’’.

Poate nu-i mai interesează știind că de scoți capul de aici, deranjezi și toți vor încerca să te îndese înapoi, polițiștii locali trec doar să dea amenzi, angajatorii nici măcar nu știu de ei, funcționarii publici trec pe aici din an în Paști, cu toate că asistența socială ar trebui s-o facă. Medici care să verifice o stare epidemiologică, ce-i aia?

Da, ei trăiesc așa cum pot, cu mirosuri de-ți rup nasu, cu WC-ul comun și fără apă la toaletă, spală haine cum apucă, le este frică de semenii lor, dar mai ales ei trăiesc cu podul! Acel capăt de dincolo de pod care nu-i mai leagă de comunitate, ci îi desparte. Și mai trăiesc cu întrebarea ce-mi sună și acum în minte: „Dom’uule dragă!, noi!, da noi, ai cui sîntiem?”, așa că am vrut răspunsuri.

Instituțiile județene și locale așteaptă solicitări scrise, de parcă viața nu poate fi trăită decât pe un petic de hârtie. Amintindu-mi de discuția avută cu cele patru doamne am întrebat și la centrul de  la Mănăstirea Romano-Catolică („Fundația Sf. Francisc”). Nici acolo lumea nu era vorbăreață când a auzit de subiect, însă un prieten, sub anonimat, mi-a spus o „poveste” reală.

„Era la începutul vacanței și copiii din centru se pregăteau să meargă în familii”,  îmi zice prietenul. „La un moment dat vine o fetiță de vreo 12 ani, plânsă și necăjită, rugând în șoaptă nu mai știu pe cine să-i dea o oliță. Acesta o întreabă ce să facă cu ea, că doar se descurcă foarte bine și fără. La care răspunsul fetei ne-a șocat pe toți: «Noaptea dacă trebuie să merg la WC-u` îmi este frică, la noi suntem  11 și altă familie tot 11 persoane care mergem în același loc, nu de asta îmi este teamă, însă uneori nu mai pot să țin și trebuie să fug pe câmp, ori în acele momente multe fete au fost violate. Unele au rămas gravide și au avortat, altele s-au măritat și-i vai de mama lor. Or mai bine fac  cu rușine, ca și copiii mici la oliță!». „Eu atât îți spun”, îmi zice prietenul. „Aici confidențialitatea fiecăruia este sfântă, așa că noi nu confirmăm și nu infirmăm, scurt NU ȘTIM nimic!”, încheie acesta.

Gazetarul nu poate încheia fără propria concluzie, iar eu cred că este destul cu evul mediu târziu și că domnii și doamnele ce sunt plătiți să-și facă treaba să și-o facă!

Notă:

Niciunul dintre personajele acestui articol NU sunt fictive, iar tot ce este scris mai sus a fost povestit sub secretul anonimatului.