Lecții pentru SUA de azi. Cum au câștigat, și apoi au pierdut, trei puteri coloniale controlul asupra strâmtorilor Ormuz și Bab el-Mandeb

Jocuri geopolitice

În ultimele luni, strâmtorile Ormuz și Bab el-Mandeb au devenit sinonime cu jocurile geopolitice, scrie theconversation.com. Cine controlează aceste căi navigabile înguste controlează traficul maritim dinspre Marea Arabiei și Marea Roșie spre Oceanul Indian și, odată cu el, o parte vitală a comerțului mondial.

Războiul dintre SUA și Iran pentru aceste puncte strategice de trecere este doar cel mai recent capitol dintr-o istorie de secole în care puteri din afara regiunii au încercat să influențeze sau să domine Orientul Mijlociu pe mare, potrivit autorului, profesor la IE University și la California State University San Marcos.

Unul dintre cele mai vechi exemple

China dinastiei Ming oferă unul dintre cele mai vechi exemple de putere din afara regiunii care și-a proiectat influența prin forță navală și diplomație. În 1405, amiralul, exploratorul și diplomatul chinez musulman Zheng He a pornit în prima dintre cele șapte expediții prin Oceanul Indian.

La comanda unor flote de peste 300 de nave, a ajuns în orașul Ormuz în jurul anului 1414, apoi la Aden, în Yemen, trecând prin Bab el-Mandeb în Marea Roșie.

Această Pax Sinica nu a controlat strâmtorile, explică Al-Marashi. În schimb, a creat o prezență comercială puternică, bazată pe demonstrații de forță navală, misiuni diplomatice și schimburi profitabile de daruri. Spre deosebire de puterile coloniale de mai târziu, Zheng He nu a întemeiat colonii la Ormuz sau pe coasta arabă, ci s-a integrat în sistemul comercial existent, creat de negustorii arabi, persani, indieni și est-africani din regiune.

Limitele unei puteri maritime

Expedițiile arată și limitele unei puteri maritime care se întinde peste puterile ei. După ultima expediție a lui Zheng He, în anii `30, schimbarea priorităților dinastiei Ming a pus capăt călătoriilor. Statul nu a mai fost dispus să investească în flotă și în întreținerea ei.

Astăzi, China invocă expedițiile lui Zheng He pentru a conferi legitimitate istorică relațiilor sale cu Orientul Mijlociu. Beijingul își prezintă investițiile moderne în infrastructură, energie și porturi, precum Gwadar, în Pakistan, drept renașterea unei relații vechi și pașnice, care datează din vremea Drumului Mătăsii premodern.

În secolul al XVI-lea însă, creșterea traficului maritim mondial și sosirea puterilor coloniale europene aveau să marcheze trecerea la încercări mai violente și mai agresive de a controla strâmtorile, notează autorul.

Dominația navală a Portugaliei

Portughezii au fost inovatori pe mare, introducând o formă mai coercitivă de putere maritimă, cu tunuri grele montate pe nave oceanice. În 1513, Afonso de Albuquerque a atacat Adenul, încercând să controleze accesul în Marea Roșie. Nu a reușit să cucerească orașul fortificat de pe uscat, înconjurat de un relief muntos abrupt.

Așa cum aveau să afle și SUA, secole mai târziu, superioritatea navală nu s-a tradus într-o victorie imediată pe uscat, subliniază Al-Marashi. Navele de război portugheze puteau distruge vase și bombarda un port, dar a stăpâni apele din fața unui port nu era totuna cu a controla uscatul din spatele lui.

Totuși, în 1515, Albuquerque a reușit să cucerească orașul Ormuz, unde a impus cartaz, un permis plătit pentru ca negustorii să poată naviga prin golf și prin Oceanul Indian. Această reglementare a comerțului este, în esență, ceea ce încearcă astăzi Iranul prin taxa de trecere, potrivit analizei.

Această Pax Lusitana a fost mai violentă decât predecesoarea ei chineză, iar în 1622 forțele dinastiei safavide din Iran și navele Companiei Engleze a Indiilor de Est și-au unit forțele pentru a-i alunga pe portughezi din Ormuz și a deschide comerțul.

Preluarea controlului de către britanici și olandezi

După alungarea Portugaliei, forțele otomane, safavide, omaneze, olandeze și engleze și-au disputat controlul. Sistemul era dominat de navele europene puternice și de conducătorii locali, care controlau atât porturile, cât și mărfurile care treceau prin ele.

Compania Olandeză a Indiilor de Est a intrat în aceste ape în 1614. Sprijinită de nave puternic înarmate, s-a stabilit în portul Mokha, din Yemen.

După alungarea Portugaliei, olandezii au obținut privilegii comerciale în 1623 și au concurat cu negustorii britanici la Bandar Abbas, principala stație comercială din Golf, aflată vizavi de Ormuz.

Dacă britanicii au devenit celebri pentru comerțul cu ceai, olandezii au ajuns să domine comerțul cu cafea, scrie theconversation.com. Până atunci domeniul negustorilor din Mokha, comerțul cu cafea a scăpat de sub monopolul Yemenului după ce olandezii au scos pe ascuns plante de cafea arabica și le-au dus pe insula indoneziană Java, unde au fost cultivate pe scară largă.

Echilibrul puterii maritime

Olandezii au demonstrat astfel că echilibrul puterii maritime se putea schimba prin controlul producției și al comerțului, nu prin tunuri și constrângere.

Totuși, odată ce britanicii au cucerit Adenul în 1839, au preluat avantajul. Au semnat acorduri cu conducătorii și triburile vecine din Yemenul de Sud, care le-au dat controlul de facto asupra strâmtorii Bab el-Mandeb în zorii erei industriale.

Adenul a devenit curând o stație de alimentare cu cărbune pentru flotă și un centru de comunicații, legat de India prin cabluri telegrafice. Când s-a deschis Canalul Suez, în 1869, britanicii au dominat și acest punct strategic, deoarece Marea Roșie oferea cea mai scurtă rută maritimă spre colonia lor de coroană, India.

Hegemonia britanică a ajuns curând să se sprijine pe nave de război și porturi pentru navele cu aburi, dar și pe împrumuturi și tratate. O mare parte a ei era susținută de intermediari locali de-a lungul coastei, de la Aden până în Kuweit.

Lecții pentru SUA de azi

După al Doilea Război Mondial, echilibrul de putere s-a schimbat din nou. SUA au luat locul Regatului Unit, cu baze, grupuri de portavioane și vânzări de arme, în schimbul petrolului din Golf.
În 1980, președintele american Jimmy Carter a declarat că orice încercare sovietică de a controla Golful va fi tratată ca un atac la adresa intereselor americane și respinsă prin forță militară.

Patruzeci și cinci de ani mai târziu, Trump a demontat practic, deși poate fără intenție, Doctrina Carter, susține autorul. Deși navele militare americane se află acum în Strâmtoarea Ormuz pentru a proteja libertatea navigației, tocmai războiul declanșat de Trump în februarie 2026 a pus în pericol transportul maritim, pentru că a determinat Iranul să perturbe, ca represalii, comerțul din Golf.

Lecția istorică, în opinia lui Al-Marashi, este că, deși hegemonia maritimă a unei puteri din afara regiunii este posibilă, ea este temporară și efemeră, trecătoare ca valurile care o poartă. China și-a abandonat flotele, Portugalia a pierdut Ormuzul, olandezii s-au concentrat pe Java, iar Marea Britanie a plecat din Aden. Dominația s-a mutat atunci când puterile hegemonice s-au extins peste puterile lor, tehnologiile s-au schimbat, iar alianțele locale s-au reconfigurat.

Iranul și houthii, care au cucerit recent Mokha, nu au nevoie de flote de portavioane. Rachetele, minele și dronele lor transformă în armă costul asigurărilor maritime.

Cu toată forța lor navală, SUA nu pot elimina capacitatea de acțiune a societăților din jurul strâmtorilor Ormuz și Bab el-Mandeb, conchide autorul. Fiecare imperiu dinaintea lor a descoperit că a controla un punct strategic de trecere nu înseamnă a controla lumea politică și voința care îl înconjoară.