Ziaristul şi economistul francez Jean-Michel Quatrepoint, autorul volumului “Să mori pentru yuan”, a participat de curând la o serie de dezbateri semisiuni televizate în care a încercat să explice dinamica relaţiilor dintre China şi Germania pe fondul crizei economice. În contextul vizitei pe care premierul chinez Li Keqiang a efectuat-o, începând de sâmbătă şi până luni, în Germania, dar şi a disputelor economice dintre Comisia Europeană şi China, iată câteva pasaje din intervenţia lui Quatrepoint la France 2, la mijlocul lunii mai.
“Există două ţări care au de luat o revanşă. Este cazul Chinei, care la început de secol XVIII era încă prima putere economică, cu nu mai puţin de 35% din PIB-ul mondial. Apoi a urmat “secolul umilinţei”, care a debutat cu înfrângerea în Războiul Opiului şi care nu s-a încheiat decât cu redobândirea independenţei, sub Mao, în 1949.
De atunci, printr-o strategie amestecată, de capitalism în domeniul economic, de comunism în domeniul politic şi, la final, de naţionalism, ea încearcă să reajunga prima în lume.
Germania are o revanşă de luat pentru înfrângerea să în 1945. Ea nu îşi doreşte noi aventuri militare. Însă îşi ia această revanşă în plan economic şi politic. De fapt, ea intenţionează să-şi impună modul sau de a concepe construcţia Europei. Centrul de gravitate al Europei este la Berlin.
Altă similitudine între Chuina şi Germania: sunt două ţări mercantiliste, al căror model economic privilegiat este exportul. Pentru Germania, este o strategie care vine de la Bismarck. Ea se explică prin faptul istoric că germanii au emigrat mult. Mult mai mult decât francezii, de exemplu. Ei s-au răspândit repede în numeroase diaspore care servesc drept relee pentru exporturi.
Germania împarte o parte din suveranitate cu Europa, însă trebuie să distingem două paliere temporale: înainte de reunificare şi după. În primul palier, după 1945, modelul german s-a dezvoltat în jurul a trei pilieri: Bundesbank, pilierul politicii monetare, landurile, puternice şi având un sistem bancar propriu-Landesbank-şi apoi marile grupuri industriale, cu simt patriotic şi obişnuite să acţioneze în interesul general al Germaniei.
Bazându-se pe aceşti actori, germanii vor să facă exact reversul a ceea ce a făcut Republica de la Weimar, pe de o parte, şi Hitelr, pe de altă parte. Amintindu-şi de hiperinflaţia care a domnit în timpul Republicii de la Weimar, germanii au transformat inflaţia în răul absolut. A lupta împotriva ei devine un orizont indispensabil. Şi pentru această există o Bundesbank independentă.
În plus, Germania era şi este un stat federal, pe modelul Prusiei şi a principatelor învecinate din secolul XIX, cu landuri puternice şi autonome. Iar capitala a fost implantată la Bonn, un oraş totral secundar. Prin politica monetară a Bundesbank, a landurilor şi prin activitatea grupurilor industriale, Germania a cunoscut o creştere mare, cu o inflaţie moderată.
Aceasta a fost Germania care a acceptat să intre în piaţă comună europeană, pentru că a găsit aici interese. Spre exemplu, după război, Germania nu avea voie să posede o industrie aeronautică. Însă ea a alunecat abil către francezi pentru a recupera treptat părţi din această industrie. Germania a ajuns să revină în sectorul aeronautic prin Airbus, apoi EADS şi apoi Arianespace. Aceste întreprinderi binaţionale le-au permis germanilor să se “respectabilizeze”.
Însă Europa construită înainte de unificarea Germaniei este diferită de cea pe care o cunoaştem astăzi. În acea perioadă, nicio ţară nu cântărea mai mult decât alta. Franţa, Germania şi Italia erau la fel de importante. Începând din 1989, centrul de gravitate a basculat în Germania. Trebuie să ne reamintim că în Marea Britanie, Margaret Thatcher s-a opus reunificării Germaniei. Naţionalistă, ea a simţit că Europa va bascula către Est. Este motivul pentru care englezii s-au retras în 1993 din sistemul monetar european, iar astăzi nu fac parte din zona euro.
Germania a juns să fie marea beneficiară a monedei unice. Pentru că problemă actuală nu este cea a datoriilor, ci a balanţelor de plăţi în lume. Ţările mercantiliste (China spre exemplu) nu încetează să acumuleze excedent. Altele acumulează deficit. SUA sunt cele mai mari acumulatoare de deficit, dar pentru Washington nu contează. Acolo se bate monedă în mod liber, iar moneda lor este cea a tranzacţiilor internaţionale. Cât despre euro, balanţa tranzacţiilor sale este per total echilibrată, chiar cu un uşor excedent. Germania este excedentară, toate celelalte ţări sunt deficitare. Însă echilibrul global arăta că euro este o monedă echilibrată, raportată la dollar sau la yuan. (Dacă vom continuă să acumulăm dezechilibre, că la începutul secolului XX, deznodământul va fi acelaşi: războiul, era una dintre afirmaţiile lui Jean Quatrepoint în urmă cu mai bine de un an.)
Germania ştie că este marea beneficiară de pe urmă euro. Mai mult, strategia Berlinului este de a căuta de acum încolo clienţi în alte părţi decât Europa. Nu degeaba cancelarul Angela Merkel se duce în fiecare an în China. Şi când se duce, rămâne acolo o săptămână…”
