Cuvintele de mai sus îi aparţin lui Grigorie din Nazianz şi sînt, poate, cel mai încurajator mesaj de îmbărbătare în faţa marii deşertăciuni care sîntem noi, oamenii. Egoişti, răi, cum sîntem deseori, nouă, oamenilor, ni se oferă într-un an cel puţin de două ori ocazia de a fi deasupra celor trecătoare: de Paşte şi de Crăciun.
În preajma acestor două mari sărbători, ni se dă ocazia să fim altfel: buni şi iertători cu semenii noştri. Preocupaţi de propriile nevoi, uităm adesea că sensul vieţii noastre nu este nici agonisirea, nici preamărirea, ci împlinirea unui deziderat pe lîngă care trecem mereu fără a-l lua în seamă: acela de a fi buni!
Cînd spunem „îm-plini”, spunem, de fapt, o „golire” (kenosis) care se „umple”, devenind astfel o „plinătate”. Prea-plini de noi, nu ne dăm seama cîtă nevoie avem să facem loc în fiinţa noastră unor lucruri simple, care nu sînt ale noastre, dar care ne definesc pe noi, cum ar fi mila faţă de ceilalţi, poate mai neputincioşi şi mai păcătoşi decît noi, pe care i-am putea ajuta să revină la lume printre noi.
Pentru asta ar trebui, cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, „să ne golim de noi” şi să facem loc Dumnezeirii să ne locuiască!
În zilele acestea din preajma celei mai mari sărbătoari creştineşti, politicienii noştri erau gata să ofere celor năpăstuiţi prin închisori o nouă şansă, aceea de a deveni iarăşi liberi şi, implicit, de a se gîndi dacă merită să-şi sacrifice libertatea în schimbul oricărei monede materiale.
Legea amnistierii unor pedepse asta ar fi trebuit să fie: un semn către aceşti păcătoşi, dar şi un semn către noi. Pentru ei, că o căinţă sinceră te poate îndrepta, pentru noi că sîntem fii Lui şi că în noi este acea „lume mai mare într-una mică”.
Făcută prost şi pe ascuns, legea aceasta, care ar fi trebuit să fie una a bucuriei şi speranţei pentru zeci de mii de oameni, a devenit motiv de gîlceavă publică, de răfuială între grupuri politice. În loc să fim asemenea unui medic care-şi vindecă bolnavul, noi am preferat să fim călăul neiertător care taie gîtul condamnatului fără să se gîndească ce jale lasă în urma lui!
Ce m-a îngrijorat la reacţia publică faţă de legea aministierii unor pedepse nu a fost teama oamenilor că eliberarea unor deţinuţi ar duce la creşterea infracţionalităţii, ci faptul că, odată promulgată, ea ar duce implicit şi la eliberarea lui Gigi Becali, Adrian Năstase sau altor politicieni, de parcă ei, dacă se încadrau în prevederile legii, nu ar fi trebuit să beneficieze de ea! Sigur că modul în care s-a pus la cale trecerea legii în Parlament a dat apă la moară celor care voiau să lovească în USL, dar acesta nu trebuia să fie motivul respingerii ei, ci, din contră, trebuia să ducă la găsirea unei soluţii în care să se regăsească toţi, inclusiv noi, cetăţenii simpli.
Să-l luăm, de pildă, pe Gigi Becali. Nu l-am întîlnit în viaţa mea şi nu mă pronunţ în legătură cu condamnarea lui, însă văd că de acolo, de după gratii, el, păcătosul, în loc să devină mai egoist, mai răzbunător, a înţeles că singura cale de a depăşi situaţia în care se află este de a-şi amplifica lucrurile bune care l-au făcut cunoscut şi, poate, iubit între oameni. De acolo, dintre proscrişi, cu ajutorul Cuvîntului sfînt al Bibliei, Becali a ajutat o familie să aibă un acoperiş deasupra capului şi a salvat destinele unor copii care n-ar fi avut nici o şansă în viaţa asta, decît aceea de a ajunge cîndva în puşcărie! Asta în timp ce noi, cei ne considerăm neprihăniţi, am privit indiferenţi ştirea de la televizor despre familia rămasă pe drumuri.
Gestul lui Becali nu-i scade din zilele de detenţie şi nici nu-i sporeşte numărul de vorbitoare cu familia, însă, sufleteşte, îl face să se asigure că puşcăria nu l-a dezumanizat, că şi lui Dumnezeu îi pune la încercare bunătatea. Cîndva, Becali va ieşi oricum dintre gratii, iar mîntuirea lui nu va fi consecinţa trecerii timpului, ci tocmai credinţa în Dumnezeu care-l face acum să fie bun, cînd toată situaţia în care se află l-ar îndemna să fie rău! De teama ca Becali să nu fie eliberat, politicienii noştri i-au sacrificat şi pe cei care, dobîndind libertatea înainte de termen, ar fi redevenit oameni înainte ca mediul din puşcărie să-i facă pe vecie captivi în păcat.
Mă gîndesc la soarta acestui om cu gîndul la părintele Calciu Dumitreasa, deshumat recent şi găsit, după şapte ani, nealterat de pămîntul care l-a acoperit, într-o stare de sfinţenie. El se considera în Testamentul său cel mai mare păcătos şi ştia bine de ce. În timpul detenţiei, el a devenit unul dintre „călăii” din cadrul experimentului de la Piteşti, însă viaţa pe care a dus-o pînă la moarte a fost una dedicată mărturisirii Cuvîntului lui Cristos. El, care credea că nu merită iertare pentru gravele sale păcate, a fost iubit de Dumnezeu şi, astfel, printr-o minune, s-a arătat nouă acum ca un sfînt!
Biserica noastră a făcut şi în cazul lui, aşa cum au făcut politicienii cu legea amnistierii! De teama unei reacţii a opiniei publice, care ar fi putut să condamne sfinţirea unui păcătos, au dispus reînhumarea lui Calciu Dumitreasa! Oriunde în lume, o asemenea minune ar fi fost tratată ca atare, iar mormîntul său ar fi devenit loc de pelerinaj pentru credincioşi!
Nici biserica, nici politicienii nu au înţeles că Dumnezeu lucrează cu altfel de măsuri şi că judecata înseamnă a pune în cîntar atît faptele bune, cît şi pe cele rele. În această cumpănă, nouă, muritorilor, nu ne este îngăduită decît credinţa că, ajutîndu-i pe cei neputincioşi, ne ispăşim propriile păcate nedescoperite încă de ceilalţi!
În aceste zile cu mare încărcătură dumnezeiască, sub semnul naşterii Mîntuitorului, aş fi vrut să văd cum, în faţa greutăţilor prin care trecem, nu uităm că sîntem o „lume mai mare într-una mică”, aşa cum ne spunea Sfîntul Părinte! Căci, nu-i aşa?, în Rugăciune spunem „şi ne iartă nouă păcatele, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”…
