Să-i crezi pe greci atunci când fac mărturisiri. Am avut şansa să citesc o radiografie completă şi temeinic adnotată a junglei imobiliare din România, cu antologările gesturilor de apărare şi ale atitudinilor ofensive pe care trebuie să le dobândeşti pentru a scăpa din „labirintul imobiliarelor” atunci când proiecţiile tale de viitor apropiat sau mediu includ o investiţie de acest fel.
În „Ţara Minunilor” poţi descoperi cumpărători care-ţi cer 280.000 de euro în bancnote de 20 de euro pentru că nu ştiu să numere decât până la 20; proprietăţi care se vând ca rezidenţiabile deşi se află în mijlocul judeţului Brăila (au fost străini care au cumpărat astfel „cu ochii larg închişi”); sunt proprietari care-ţi cer milioane de euro întâmpinându-te în costum şi în papuci de cauciuc cufundaţi în nămolul şantierului abandonat.
În „Ţara Minunilor” imobiliare, fauna este complicată, am spus-o şi cu alt prilej, însă, de această dată, Ilias Papageorgiadis oferă detalii zoologice despre „Ochi de Vulpe”, „Domnul Aroganţă”; Domnul În-curând-voi-fi-bogătan”; „Mr. Big”; „Morocănosul”; „Lacomul”; „Dl. Gât de Aur”, iar exemplele pot continua. România este „o ţară frumoasă” deşi pare mai degrabă un „tărâm al nimănui” după proverbul „câte bordeie, atâtea obiceie” imobiliare.
Fauna aceasta din „Ţara Minunilor” are o manieră specială de a purta un dialog: „Uite ce e, ţărane, dacă ai bani, cumperi terenurile!” sau „Dar de ce să-l batem? Era sincer!” sau „Am ce-ţi trebuie. Dacă eşti serios, fii rapid şi ia” sau „Prefer să mor de foame decât să lucrez în stilul tău” sau „Dacă nu îţi place cum lucrez eu, atunci întoarce-te în ţara ta!”.
Să fi nimerit Ilias Papageorgiadis într-o ţară pe care numai el o vede astfel? Nicidecum. Ea este aşa de foarte multă vreme. La 1858, tânărul doctor pe atunci Nicolae Kretzulescu scria: „Găsim o stare de lucruri cu totul primitivă şi barbară. Abisurile şi arbitrarităţile cele mai revoltătoare erau considerate ca egale. Regula şi ordinea care conduc societăţile moderne în afaceri erau necunoscute şi înlocuite de bunul-plac şi arbitrariul autorităţii mari şi mici şi nu mai puţin a clasei privilegiate. Ignoranţa cea mai mare se întindea în aproape toate straturile societăţii; instrucţia se mărginea la straturile boierilor numai. În familiile lor aveau dascăli greci, mireni sau călugări mai mult sau mai puţin învăţaţi… iar ţăranii erau trataţi ca robi atât de autorităţi, cât şi de proprietari”.
Mai mult, dincolo de starea jalnică a lucrurilor, aflăm că oficialii aveau alte preocupări: „Pentru orice observator imparţial, ţara oferă astăzi cel mai trist spectacol. Nu mai e autoritate în guvern: fiecare magistrat, fiecare funcţionar administrativ, fiecare impiegat municipal se crede liber să facă după capul său şi ministrul îl încurajează pe această cale, sau dacă vrea să-l împiedice nu mai poate, nu mai are acţiune asupra lui. De unde anarhia cea mai mare, de a lucra fiecare după buna sa plăcere”.
În 1854, ofiţerul austriac Johann Koradin amintea de „principiul demoralizator al birocraţiei române, în toate ramurile afacerilor sale” fiindcă „populaţia faţă de boieri, chiar cu bani, nu găseşte dreptate”. Englezul W. Wilkinson descoperă că „nu există poate popor mai asuprit de un guvern despotic şi mai strivit de biruri şi de angarale. (…) ei (românii, n.m.) nu sînt în stare să conceapă măcar nădejdea unei soarte mai bune. Starea de deprimare sufletească în care sînt ţinuţi s-a prefăcut într-un fel de nesimţire şi de apatie naturală, care-i face deopotrivă de nepăsători la bucuriile vieţii şi de nesimţitori la fericire, ca şi la amărăciunile grijilor şi durerilor”.
Ce nădejde să mai sperăm la mai bine de 150 de ani distanţă de la scrierea rândurilor de mai sus? România pare a fi un imens orfelinat cultural care de fapt camuflează un ospiciu al torturilor psihologice. Realitatea este că „trăim asiatic şi ne judecăm după norme europene”. (…) La noi preistoria îşi dă mâna cu electronica, sclavagismul medieval se plimbă în pieţe şi bulevarde, feudalismul urcă şi coboară treptele de la primărie” (I.D. Sîrbu).
România bunurilor patrimoniale este o junglă reglementată legislativ. Suntem cu toţii într-o nedorită mitologie, unde animale de pradă, sofisticate şi imprevizibile, dar având înfăţişări obişnuite, ne întind capcane de tot felul. Tocmai pentru a le intui din vreme, capcanele şi straniile fiinţe, cele „100 de mici secrete” ale lui Ilias P. Papageorgiadis reprezintă un adevărat manual de bune practici imobiliare. Şi odată parcurs acest manual, la simpla ridicare a privirii în jurul nostru, rămânem cu sfatul cel mai important de pe urma lecturii: răbdare şi prudenţă, dar să avem alături de noi aliaţi precum un avocat pentru expertizarea actelor unei proprietăţi, un expert imobiliar pentru a stabili compatibilitatea dintre costurile prezentului şi investiţia în viitor. Deoarece Ilias P. Papageorgiadis oferă o perspectivă puţin obişnuită arealului cultural valah şi de aceea destul de greu de ancorat în mentalitatea prezentului: orice proprietate aparţine prezentului într-o foarte mică măsură deoarece o cumpărăm pentru viitor. Ce profit ar putea să aducă dacă ar urma să fie vândută în viitor? Nu contează ce place acum, ci cât are să placă unui cumpărător din viitor. Altfel nu reprezintă nici un fel de profit şi te afli în pierdere din momentul cumpărării. Astfel, dacă vrei să vinzi, trebuie să-ţi construieşti oferta din perspectiva celui care vine la tine să cumpere, şi invers. Iată câteva arme secrete pentru o mitologie în continuă mişcare şi schimbare.
Putem încheia parafrazându-l pe Ilias Papageorgiadis: „Dacă tu ai cea mai vagă idee despre România, atunci eu sunt Diego Armando Maradona”.
