„La teatru, în clipa în care simţi curentul scenei la ridicarea cortinei şi vine mirosul din sală, e un moment atât de puternic… nu poţi să-l uiţi. Mi-am dat seama că nu mă mai vindec, că este ca o boală, aşa că am hotărât să dau la Facultatea de Teatru”, mărturisea prinţul-actor Şerban Cantacuzino într-un interviu.
Era descendent, a 16-a ramură, din domnitorul Şerban Cantacuzino, era fiul eminentului om de cultură, medic ca formaţie, dar regizor, scenarist şi critic de film prin vocaţie, Ion Cantacuzino, era nepotul uneia dintre marile Doamne ale teatrului românesc, Maria Filotti.
Actorul Şerban Cantacuzino, născut în 1941, a murit la Paris, unde se stabilise din 1990. A purtat cu el, de-a lungul întregii vieţi, darurile şi poverile unei îndelungate genealogii. Crescut în atmosfera de rafinată cultură a familiei, care i-a inoculat dragostea pntru tot ce înseamnă artă, dar în special pentru teatru, a urcat pe scenă din copilărie alături de bunica sa. Până la studiile de actorie se obişnuise deja cu mirosul scenei, cu exigenţele interpretării unui rol, cu felul în care trebuie spusă o replică, lucruri învăţate sub îndrumarea atentă şi generoasă a Mariei Filotti, dar şi a tatălui său. Primul rol al copilăriei a fost în „Prinţ şi Cerşetor”, de Mark Twain, pe scena Teatrului Naţional, iar rolul de maturitate artistică va fi tot cel al unui prinţ, Eduard, din neuitatul spectacol „Richard al III-lea” de Shakespeare, alături de unul dintre corifeii teatrului românesc, George Vraca, în rolul titular. Între timp, de la macheta de teatru cu arlechini pe care şi-o construise acasă încă de la 10 ani, făcuse figuraţie în teatrul adevărat, în diferite roluri de copii, fusese David Copperfield la Teatrul Tineretului, călătorise chiar într-un turneu cu piesa „Sosesc diseară” de Tudor Muşatescu, pusă în scenă de Ion Cantacuzino. Şi, bineînţeles, era nelipsit din montările realizate la şcoală.
După debutul la Teatrul din Constanţa, a venit prin concurs la Teatrul „Ion Creangă” din Bucureşti, în 1966, dând viaţă unui şir de eroi iubiţi de copii şi adolescenţi. A urmat Teatrul Nottara, în 1977, cu roluri pe care le-a considerat adesea „de serviciu”.
A jucat, înainte de a pleca din ţară, în mai multe filme. Era doar fiul autorului primei cărţi despre cinema de la noi, „Uzina de basme”. Peliculele „Străinul” (1964), „Gaudeamus igitur” (1965), „Mări sub nisipuri” (1966), „Şapte băieţi şi o ştrengăriţă” (1966), „Fraţii Jderi” (1974), „Pentru patrie” (1978), „Falansterul” (1979), „Muşchetarii în vacanţă” (1984), „Secretul armei secrete!” (1988), „Cei care plătesc cu viaţa” (1991) dovedesc o prezenţă constantă pe platourile de filmare. Îşi amintea cu plăcere de rolul Lucian Varga din „Străinul”, film în care jucase alături de Ştefan Iordache şi de Irina Petrescu, de Emil din „Şapte băieţi şi o ştrengăriţă”, coproducţia franco-română în a cărei distribuţie se regăsea şi Florin Piersic. „Meseria de actor este precum ai sculpta în iaurt. Spectatorului i-a plăcut, apoi a doua zi a uitat. E o meserie riscantă, de aceea mulţi fac şi film, ca să rămână cu ceva, cât de cât. Mie mi-a făcut plăcere când am avut ocazia să fac aceste filme, să rămân tânăr”, îi explica el diaconului George Aniculoaie.
O cultură solidă l-a recomandat în anii ’70 ca realizator de emisiuni televizate. Unele erau destinate educaţiei teatrale a copiilor, o alta prezenta spectacole muzicale. Dar numele său, cel purtător în egală măsură de rezonanţe istorice şi de sonorităţi neplăcute urechilor ideologilor, a pus capăt idilei lui cu micul ecran.
Hotărârea de a părăsi ţara s-a datorat dorinţei de a-şi vedea fiii studiind în Franţa. A încercat să iasă legal din România şi după multe tergiversări a obţinut aprobarea unei călătorii de cinci zile, pentru el şi fiul cel mare, în 1987. Stabilirea la Paris era decisă împreună cu membrii familiei Cantacuzino din Franţa. Dar, acuzat că vrea să scoată din ţară bunuri de patrimoniu, este reţinut. Fiul lui reuşeşte însă să plece, fără bani, şi, graţie legăturilor de rudenie („pentru că există Cantacuzini peste tot”), ajunge în capitala Franţei. După spaima de a nu fi închis, sfârşită abia în 1989, a plecat cu întreaga familie în primăvara anului 1990.
La Paris a făcut asistenţă de regie la o casă de film, a fondat o asociaţie culturală, printre ale cărei programe s-a numărat organizarea unui concert de muzică de operă, a unui turneu al Teatrului Excelsior în şcoli din Franţa, a unei expoziţii de măşti. Revenea periodic în ţară, iar din 2007 a oferit Premiul „Maria Filotti”, în cadrul „Galei Tânărului Actor HOP”. Se simţea la fel de bine pe malurile Senei ca şi pe malurile Dâmboviţei. „Niciodată nu m-am simţit străin, nu am considerat plecarea o schimbare. Peste tot mă simt acasă. N-am senzaţia că sunt în altă parte. Acum, dacă sunt aici pe canapeaua asta sau pe canapeaua noastră din Paris, mă simt la fel. Ies afară, vorbesc franţuzeşte, intru în casă vorbesc româneşte, mi se pare absolut nespecial, nu este ceva neplăcut”.
Călătoria prin această lume a prinţului-actor Şerban Cantacuzino s-a încheiat. Sâmbătă, înmormântarea de la Cimitirul Bellu din Bucureşti marchează ultima întoarcere a artistului în ţara natală. Şi, probabil, începutul unui alt drum ce ne va rămâne necunoscut.
Rectificare: Dintr-o regretabila eroare, fotografia actorului Serban Cantacuzino a fost confundata cu cea a arhitectului cu acelasi nume. Ne cerem scuze cititorilor si distinsului arhitect.
