A fost nevoie de 10 ani pentru ca turnul de nord al bisericii Saint-Sulpice să renască. Un şantier atât de ambiţios încât Parisul i-a consacrat o expoziţie pentru a retrasa toate etapele.
Lăcaş de cult, templu şi sală de bal
Edificiu impozant, lung de 120 de metri, lat de 57 şi cu o înălţime de 30 de metri sub bolta centrală, Saint-Sulpice este cea mai mare biserică din Paris după Notre-Dame, situată în arondismentul VI şi clasată monument istoric în 1915.
A fost ridicată pe locul unor construcţii religioase succesive în secolul al XVII-lea, când biserica anterioară, construită în secolul al XII-lea şi mărită ulterior de Francisc I, nu mai era suficientă pentru cartierele Saint-Germain şi Saint-Germain-des-Prés. În 1643, într-o adunare condusă de Prinţul de Condé, s-a decis construirea unui nou edificiu. Construcţia a început, Gaston d’Orleans punând prima piatră de fundaţie în 1646. Dar s-a considerat că edificiul proiectat nu era suficient. S-au reînceput lucrările, în 1655, o a doua piatră de fundaţie fiind pusă de regina Anna de Austria. Cu întreruperi cauzate de lipsa banilor, cu planuri a căror rezolvare a depăşit uneori posibilităţile arhitecţilor angajaţi, Corul bisericii a fost terminat în 1673 de Daniel Gittard şi Louis Le Vau. Construcţia întregii biserici a durat aproape 130 de ani şi a fost terminată în 1870. Dar, în anul următor, obuzele prusace au afectat turnul de nord, cel a cărui restaurare a fost terminată în acest an.
Istoria catedralei a fost şi ea la fel de agitată ca şi construcţia. În timpul Revoluţiei Franceze, ea a devenit Templul Raţiunii, apoi al Victoriei, iar sub Directorat a fost, nici mai mult nici mai puţin, magazin de furaje şi sală de bal. În aceeaşi perioadă, fizicianul Claude Chappe a instalat pe cele două turnuri un telegraf optic, comunicând cu Fontenay-aux-Roses şi Villejuif.
Au avut loc aici căsătorii celebre şi au fost depuse în cavourile din criptă personaje ca Madame de La Fayette, Armande Béjart sau mareşalul de Lowendal.
Marea orgă
Planurile şi principiile arhitecturale s-au inspirat din normele iezuite, adaptate liturghiei catolice stabilite prin Conciliul din Trento: „O biserică în plan de cruce latină, cu o singură navă, cu capele comunicând între ele, boltă în leagăn, ferestre înalte, cupolă şi o faţadă cu două ordine suprapuse, doric şi ionic, încoronată de un fronton”. În capetele faţadei se ridică cele două turnuri, de Sud şi de Nord, înalte de aproximativ 70 de metri.
Faţada actuală diferă de cea iniţială, marele fronton, care a fost distrus de trăsnet, nu s-a mai reconstruit niciodată.
Catedrala se mândreşte cu marea orgă construită între 1776 şi 1781 de François-Henri Clicquot, restaurată şi mărită în 1862 de Aristide Cavaillé-Coll, clasată şi ea monument istoric în 1978. Au cântat la ea organişti prestigioşi, ca Charles-Marie Widor, Marcel Dupré şi, în zilele noastre, Daniel Roth.
Numeroase opere de artă împodobesc interiorul, de la statuile lui Christ, a Fecioarei şi ale Apostolilor, semnate de Edmé Bouchardon, la cea a Fecioarei, realizată de Jean-Baptiste Pigalle, de la fresca lui Lemoyne la cele ale lui Delacroix din Capela Îngerilor.
Un şantier colosal
Eşafodajul din jurul turnului de nord
Din punct de vedere estetic, dar şi pragmatic, locuitorii bisericii s-au bucurat de terminarea restaurării. Un turn de 71 de metri din care cad pietre poate provoca o tragedie. Timp de 11 ani, un eşafodaj de 190 de tone a acoperit parţial edificiul. Biserica apare acum în toată splendoarea ei. 80 de restauratori s-au despărţit cu oarecare nostalgie de şantier. În 16 ianuarie, o masă de oameni a asistat la slujba şi la concertul care marcau noua viaţă a clădirii. O inaugurare fastuoasă la care au participat un cardinal, primarul Parisului, ministrul Culturii, Bertrand Delanoë, Frédéric Mitterrand. Restaurarea a fost pregătită timp de şase ani şi a fost una dintre cele mai scumpe: 28 de milioane de euro şi una dintre cele mai ambiţioase. Unică până acum. O îndrăzneală tehnică extraordinară. „Fiecare piatră, explica într-un interviu Vincent Guy, conducătorul lucrărilor, specializat în tăierea pietrei, cântăreşte 600 de kilograme. Prin comparaţie, cele care au trebuit schimbate sub arcadele Luvrului cântăresc numai 100 de kilograme. La Saint-Sulpice, unele au cântărit chiar o tonă. Nu numai timpul a erodat şi a deplasat pietrele bolţii, ci şi restaurări anterioare, realizate de arhitecţi cu concepţii şi intervenţii la modă în trecut, cum ar fi întărirea cu ciment sau introducerea unor armături metalice, care, în contact cu ploaia şi suportând îngheţul, au ruginit şi au produs fisuri ansamblului. S-a adaugat şi faptul că piatra nu a fost foarte dură.
Biserica cu turnul de nord restaurat
Clopotele au fost restaurate în Normandia. Eşafodajul a permis sondarea construcţiei cu aparatură modernă, realizându-se radioscopii pentru structurile metalice, scanarea dimensiunii pietrelor în 3D. S-au luat muluri după sculpturi. În funcţie de acestea, arhitectul Hervé Baptiste a stabilit proiectul de restaurare. Lucrările propriu-zise au început în 2006, cu o demontare colosală. Piatră cu piatră. Clopotniţa din lemn, cântărind 30 de tone, a fost demontată şi remontată în Anjou, unde a fost lăsată să suporte capriciile vremii şi a fost testată să susţină cele 16 tone ale clopotelor pentru a se adapta ulterior atmosferei pariziene. Sfinţii Evanghelişti au fost refăcuţi identic cu cei originali, recăpătându-şi atributele distruse la Revoluţie: taurul pentru Sfântul Marcu, vulturul pentru Sfântul Ioan, îngerul pentru Sfântul Matei. Originalele, grav erodate, se află în criptă. Oţelul inoxidabil a înlocuit agrafele din fier. Pietrele, venite din carierele de la Saint-Leu şi Saint Maximin, din Oise, au fost cioplite în diverse ateliere de către meşteri de elită.
Până la Saint-Sulpice, cel mai mare şantier de acest fel fusese cel de la Castelul din Caen, în 2006, cu un buget de 6 milioane şi necesitând 300 de metri cubi de piatră. De data aceasta a fost vorba despre 1.600 de metri cubi de piatră şi de cu totul altă sumă. „Lucrările grandioase îţi permit să uiţi stresul, termenul fix, intemperiile, dificultatea accesului camioanelor şi manevrării materialelor pe străzile înguste ale vechiului Paris”, mărturisea conducătorul şantierului. Apoi a venit pentru toată lumea bucuria de a auzi sunetul lui „Thérèse”, cel mai mare clopot parizian după „Savoyard” de la Sacré-Coeur şi cel de la Notre-Dame, alături ce cele patru mai mici. A fost o poveste a oamenilor şi a lui Dumnezeu, cu mult mai pasionantă, după părerea restauratorilor, decât cea inventată de Dan Brown în „Codul lui Da Vinci”, care, un timp, a suscitat interesul turiştilor pentru Saint-Sulpice.
Delacroix, Lupta lui Iacob cu Îngerul, frescă de la Saint-Sulpice
Expoziţia „Culisele unei restaurări” a prezentat la Muzeul Carnavalet, în şapte săli, gravuri, fotografii vechi, tablouri retrasând istoria bisericii, dar şi machete şi imagini ale diferitelor faze ale şantierului. Un ansamblu de 2.346 de fotografii reprezentând o vedere panoramică a Parisului a fost realizată din turnul de nord al bisericii de Arnaud Frich.
Măreţia edificiului şi istoria lui n-au scăpat desigur atenţiei scriitorilor. În el Honoré de Balzac plasează slujba abatelui Herrera din „Splendoarea şi decăderea curtezanelor” şi tot aici chirurgul Desplein din „La Messe de l’athée” îl cunoaşte prima dată pe elevul său Horace Bianchon. „Revolta îngerilor” de Anatole France se petrece şi la Saint-Sulpice, Huysmans îşi alege personajul-cheie din „Là-bas” din această catedrală, evocată şi de Abatele Prevost în „Manon Lescaut”. Relativ recent, edificiul baroc al bisericii pariziene stârneşte mai mult decât de obicei interesul turiştilor, graţie romanului deja amintit „Codul lui Da Vinci”, de Dan Brown.
