Aşa cum observa regretata jurnalistă Oriana Falacci, „noi nu mai avem personaje născute din pasiune. Pentru a le găsi trebuie să ne întoarcem în trecut”, citându-l, în acest sens, pe Casanova. Între Curte şi saloane, aproape fără să-şi dea seama, el a întors o pagină a istoriei. În „Memoriile” lui apar personaje precum Rousseau, Voltaire, Madame de Pompadour, Mozart, Ecaterina a II-a a Rusiei, Frederic al II-lea al Prusiei. Casanova îşi iubea cuceririle şi avea generozitatea de a-i face pe alţii fericiţi, încerca întotdeauna şi reuşea să iasă din scenă cu stil, lăsând în urma sa un parfum de nostalgie. Ritmul era perfect, la fel şi metaforele. Hazardul se multiplica, porţile se deschideau, iar cititorul poate evada în această lume a aventurilor.
Nu era nici nobil, nici bogat şi nici n-avea perspective. Fiu de actori veneţieni, aventurier, romancier, polemist, agent secret, diplomat şi mai ales actor al propriei vieţi, cum a putut să încarneze mitul seducătorului?
„Ar fi fost un bărbat frumos dacă n-ar fi fost urât; era înalt, construit parcă după modelul lui Hercule. Avea însă un ten urât de african, ochi vii, plini de spirit, e drept, dar care lăsau să se ghicească susceptibilitatea, neliniştea sau ranchiuna care îi dădeau un aer feroce…” Aşa îl descrie prinţul de Ligne, prietenul lui de la bătrâneţe. Casanova era o surpriză menită să uimească toate secolele şi în primul pe al său.
„Mă crezi bogat; nu sunt. Nu voi mai avea nimic când îmi voi termina bursa. Presupui poate că sunt de origine nobilă, iar originea mea este inferioară faţă de a ta. N-am niciun talent lucrativ, nicio slujbă, niciun motiv ca să fiu sigur că voi avea ce mânca peste câteva luni. N-am nici părinţi, nici prieteni, nici un drept să cer şi nicio perspectivă solidă.” Aşa îi spunea el Theresei, unul dintre primele sale amoruri. Cum de a reuşit să intre în rândul celor mai mari seducători? Fiecare dintre cele patru secole care ne despart de el are propriul răspuns la această întrebare.
Un Casanova fascinant, interpretat de Heath Ledger
În secolul al XVIII-lea, Casanova a sedus întreaga Europă pentru că a făcut să vibreze în femei un ecou al constrângerilor la care era supus – dorinţa lui de a plăcea, de a fi iubit, de a reuşi. Într-o societate foarte compartimentată, dar pe cale de a se fisura, el a ştiut să parieze pe jocul social. Pentru că Giacomo nu este un dominator. „Este mândru, spune prietenul lui, pentru că nu este nimic şi nu are nimic…”. Era considerat de unii amantul perfect, iar de alţii… precum psihanalistul Lydia Flem, drept un neînţeles al societăţii în care trăia, un prieten credincios al femeilor.
În Veneţia acelui veac, plăcerea era intim legată de încălcarea unor reguli bine stabilite. Şi ce era mai incitant de călcat în picioare decât o interdicţie religioasă? Casanova prinde de veste şi ţese degrabă iubiri ilicite în spatele zidurilor mănăstireşti. Este interesant de amintit că, pe măsură ce timpurile înaintau, autorităţile veneţiene erau mai obsedate de decăderea moravurilor. Orice patrician, orice burghez bogat avea pe lângă palatul familial, departe de existenţa conjugală, un cazinou privat unde se deda la tot felul de ocupaţii galante şi în care îşi întreţinea metresele, atunci când nu folosea serviciile curtezanelor. În zadar agenţi secreţi ai Inchiziţiei statale denunţau fără milă mondenităţile şi galanteriiile din mănăstiri, portul măştilor, legăturile scandaloase… Între secolul al XV-lea şi al XVIII-lea, mănăstirile veneţiene au fost locuri la modă, spaţii de libertinaj, mult mai mult decât cafenelele sau locurile în care aveau se petreceau spectacolele de operă, concertele sau balurile. Teatrul din culise folosea toate trucurile scenei. Se spune că, la un bal dintr-o mănăstire, Casanova se îmbrăcase în Pierro, astfel încât niciuna dintre amantele sale de acolo să nu-l recunoască. Veneţia accepta de fapt să ia dimensiunile teatrului erotic pe care îl jucau locuitorii ei. Pretutindeni se jucau numai amabile comedii, în care eroul principal avea acelaşi nume: Casanova.
Fiul actorilor din Veneţia a primit, graţie relaţiilor mamei sale, o educaţie excelentă. Cu puţin înainte de a obţine diploma în drept a Universităţii din Padova, cariera ecleziastică dorită de părinţii lui l-a plasat, de foarte tânăr, printre prelaţii cei mai importanţi de la Veneţia, Napoli şi apoi Roma. Primele eşecuri i-au adus sărăcia şi l-au transformat în delincvent, dar susţinut de patricianul Matteo Bragadin, apoi rafinat de o şedere la Paris, a învăţat curând să dea replica tuturor contemporanilor săi. Erudit în societatea bună, abil printre trişori, dramaturg printre actori, acest om de litere a apărut membrilor tuturor straturilor sociale „de-al nostru”. Iar în inima multor femei, călugăriţe, actriţe, fiice de bancher sau aristocrate, asta însemna „un bărbat făcut pentru mine”.
Reiese din Jurnalul său că ar fi avut 122 de amante, celor mai multe oferindu-le plăcerea, iar altora suferinţa. Secretul său? Era de fiecare dată sincer şi femeile o simţeau, pentru că istoria vieţii sale se baza pe cuvântul tandreţe. Ce îl pasiona? Totul. Mânca cu mare plăcere vânat, ficat de anghilă, stridii, bea şampanie şi îi plăcea să declare: „Povestea este propria mea viaţă, viaţa mea este o poveste”.
Succesul lui la femei se explică astfel, în mare parte, prin faptul că a trăit dorinţa – mai ales sexuală – ca o oportunitate de a experimenta libertatea şi de a împărtăşi plăcerile. Contrar personajului lui Don Juan, obsedat de cât mai multe cuceriri, Casanova n-a dorit să-şi anexe niciun teritoriu. Surprins întotdeauna de jocul dorinţei, a vrut să-i accepte toate provocările: nu numai să obţină, ci şi să ofere. Este unul dintre primii care s-au gândit la plăcerea partenerei ca la cea mai bună modalitate de a obţine propria satisfacţie. Cât despre despărţiri, nu i-au fost niciodată indiferente. Dus de destin în locuri în care femeile acelui timp nu-şi găseau locul, plângea la fel, dacă nu mai mult, decât cea pe care o părăsea.
Şi-a inventat propriul mit
Julius Nisle, desene pentru Memoriile lui Casanova, publicate în Germania în 1850
Una dintre plăcerile lecturii cărţii „Istoria vieţii mele”, scrisă de Casanova, constă în introducerea cititorului în lumea interlopă a escrocilor, a libertinilor, a pamfletarilor, a spionilor… care îşi joacă viaţa cutreierând Europa. Casanova era foarte sensibil la partea de umbră a acelei epoci care se numea „Epoca Luminilor”. Mărturisea amuzat: „Mă distram devenind astrolog în secolul raţiunii”. S-a creat el însuşi şi şi-a inventat propriul mit.
Apariţia în librării a „Memoriilor” lui Casanova a fost rocambolescă aproape în aceeaşi măsură ca viaţa lui. Prima bizarerie: ediţia originală a acestei cărţi scrise în franceză a apărut în limba germană. În 1798, la moartea sa în castelul Dux, din Boemia, Casanova a lăsat voluminosul manuscris unui nepot, Carlo Angiolini, care l-a transmis copiilor lui. După 20 de ani, aceştia au vândut, pentru o bucată de pâine, se spune, cele 3.700 de file unui editor din Leipzig, Friedrich Brockhaus. O traducere germană, din care au fost eliminate pasajele licenţioase, a fost publicată în 12 volume între 1822 şi 1828, sub egida lui Brockhaus, şi a avut succes.
Auguste Leroux, ilustraţie la Histoire de ma vie
Aflând acest lucru, un editor parizian, Tournachon, s-a hotărât să publice o ediţie-pirat în Franţa. El a pus să se retraducă versiunea germană. Drept represalii, Brockhaus, furios, a scos şi el o ediţie în franceză… A fost nevoie să se ajungă în 1960 pentru a vedea o ediţie integrală a „Memoriilor”, publicată de Plon şi Brockhaus, la 160 de ani după moartea autorului. Ar fi putut fi sfârşitul poveştii, dacă marele editor Francis Lacassin, care cerceta castelele din Boemia şi arhivele de Stat, la Praga, n-ar fi dat ediţia definitivă a cărţii „Istoria vieţii mele”, în trei volume, în colecţia „Bouquins”, care, se spune, a făcut deliciile lui François Mitterrand.
Cât despre manuscris, destinul lui a fost la fel de romanesc: ascuns într-un cufăr al familiei Brockhaus, la Leipzig, el a scăpat miraculos bombardamentelor celui de al Doilea Război Mondial. Un camion militar l-a dus până la Wiesbaden, noul domiciliu al familiei Brockhaus. Ultima lovitură de teatru: în 18 februarie 2010, Biblioteca Naţională a Franţei anunţa achiziţia celor 3.700 de pagini ale veneţianului, cu 7,25 de milioane de euro achitaţi graţie unui misterios mecena.
Îndrăgostit de plăcerile senzuale
Coperta Memoriilor lui Casanova, după portretul făcut de Raphael Mengs
În secolul al XIX-lea, acest scriitor despre care se credea că a lăsat numai câteva traduceri („Iliada” lui Homer, „L’Ecossaise” de Voltaire), câteva piese de teatru („Les Thessaliennes”, „La Moluccheide”, „Les Hanovriennes”), un roman plicticos („Icosameron”), eseuri istorice, revine la atac cu un volum postum, scris într-o franceză extraordinară, intitulat „Histoire de ma vie jusqu’a l’an 1797”, care scandalizează societatea burgheză.
Francois Boucher, Tânără odihnindu-se, ilustraţie la Histoire de ma vie
Şocul este atât de mare încât editorul german, Brockhaus, decide să atenueze pasajele prea şocante. Casanova, îndrăgostit nebuneşte de plăcerile senzuale, le descrie într-o manieră nouă. „Are un fel de a spune lucrurile, scrie prinţul de Ligne, care ţine de Arlechin şi de Figaro şi îl face foarte plăcut. (…) Dacă are ceva de povestit, cum ar fi de exemplu aventurile sale, pune în ele atâta originalitate, naivitate, un fel de forţă dramatică care pune totul în mişcare încât nu poate fi admirat îndeajuns.” Romanele erotice, poeziile decoltate obişnuiau să folosească vorbele cele mai fruste. Casanova preferă să recurgă la metafore: Femeia este „o grădină”, un „paradis umed de trandafiri”, în care curg „râuri de lapte”, „fluvii ale deliciilor”, în care se răspândesc „florile”, „trandafiri”, „mere”, fructe, uneori interzise, bune întotdeauna de „cules” şi de „mâncat”. În acest vocabular atât de polisat, proştii, grăbiţii se împiedică în mod obişnuit, dar sunt tulburaţi.
Casanova nu ţine să încalce legea şi nici nu pretinde că totul este permis oricui. El susţine, şi asta este poziţia lui de libertin, că fiecare bărbat sau femeie se poate bucura în felul lui. Numai astfel plăcerea atinge paroxismul.
Avea arta de a-şi pune în valoare greşelile, slăbiciunile, rătăcirile şi îndoielile
Scenă din primele filme consacrate lui Casanova de Alexandre Volkoff, 1927
Totuşi, citind un text trunchiat, membrii societăţii burgheze se înşelau în privinţa lui Casanova. Ei au văzut în el un fel de Priap fericit, superficial şi nestatornic, ca şi cum libertinajul lui era uşor ca aerul, iar el nu cunoştea nici ambiguităţile inimii şi nici complexele raporturi de putere. Aspectul solar al lui Casanova trebuia totuşi să fie alimentat de surse puternice pentru a străluci cu atâta forţă. Fellini a pus capăt acestui blestem. Realizatorul ura imaginea de atlet al sexului care îi era ataşată lui Casanova. În filmul intitulat „Casanova lui Federico Fellini” (1976), el a ridiculizat isprăvile sale supermasculine. Numai atunci, sub trăsăturile lui Donald Sutherland, s-a descoperit unul dintre aspectele cele mai atrăgătoare ale lui Giacomo: un fel de nelinişte, în luptă continuă cu ambiţia, relevată continuu de eşecuri, dar întotdeauna consolată şi sanctificată de plăceri.
Donald Sutherland în pelicula lui Fellini, 1976
De altfel, Casanova însuşi are arta de a-şi pune în valoare greşelile, slăbiciunile, rătăcirile şi îndoielile. Tandreţea pe care i-o acordă cititorii şi cititoarele este egală cu cea a ascultătorilor şi ascultătoarelor lui atunci când îşi povestea aventurile. Atuul lui principal: umorul. Dacă a comis o greşeală sau o nelegiuire, el o dezvăluie într-un asemenea fel încât nimeni să nu-l judece. În loc să insiste ca Rousseau pe singularitatea persoanei sale, îşi mărturisea întotdeauna umanitatea lui, deci şi a noastră. La fel procedează şi cu nefericirea atunci când, din lipsă de bani, abandonat de susţinătorii săi, Giacomo cade într-o depresie, ceea ce i se întâmpla adesea. În acele momente el se gândea la ceea ce îi poate aduce viaţa până la urmă: un loc izolat în care să se poată retrage pentru a scrie. „El iubeşte, doreşte totul, şi după ce avusese totul, ştie să se lipsească de orice”, comentează prinţul de Ligne.
Casanova, în regia lui Lasse Hallstrom, 2005
În mod paradoxal, în această reţinere a lui, Casanova vorbeşte cel mai mult secolului nostru. Sexualitatea de astăzi este prinsă între două mişcări contradictorii: pe de o parte, o schemă arhaică care opune femeile şi comunităţile considerate inferioare bărbaţilor heterosexuali dominatori, pe de altă parte, un fel de inducere generală a plăcerii – un nou mod de a asigura societăţii atât de vechea disponibilitate a corpului uman, apreciază Maxime Rovere. Lecţia lui Casanova arată că valoarea libertinajului este dată de ambiguitatea lui. Corpul disponibil fără condiţii nu este atrăgător decât pentru o vreme – ca în cazul celui care se lasă antrenat cu indiferenţă până la epuizare de muncă sau de mecanica consumului. Casanova iubeşte condiţionările: îi place să pună condiţii şi îi place ca o femeie să facă acelaşi lucru. „Este un seducător? Nu, este seducător ca oricare dintre voi.”
Era regizorul propriilor plăceri
Casanova, cel mai seducător personaj din istorie
Universitar şi scriitor, specialistă în secolul al XVIII-lea, Chantal Thomas, autoarea volumului „Un voiaj libertin”, revine asupra definiţiei libertinajului şi asupra celui care îl încarnează.
Ce fel de om este libertinul? Prima idee a filosofiei libertine este refuzul autorităţii, politicului sau divinului. Libertinul este un mare senior, care se complace în această atitudine provocatoare. „Transgresiunile sale ameninţă puterea, ordinea lumii şi chiar, în cazurile extreme, pe Dumnezeu. Această atitudine este paradoxală pentru că nu poate exista transgresiune fără lege, fără reguli. De asemenea, când Sade îşi proclamă ateismul, se răzgândeşte repede, reinstaurând prezenţa lui Dumnezeu pentru a putea să-l insulte”. Când în „Legături periculoase”, vicontele Valmont se hotărăşte s-o seducă pe preşedinta din Tourvel, el spune în esenţă: „Voi avea această femeie, i-o voi smulge lui Dumnezeu!”. Libertinul nu este un revoluţionar şi încă mai puţin un anarhist. Ideea de a schimba societatea îi este deosebit de penibilă pentru că nu crede nici în justiţie, nici în egalitate, afirmă Chantal Thomas. Societatea ierarhizată a Vechiului Regim îi convine, din moment ce îi rezervă un spaţiu al plăcerii.
Scenă din Casanova cu Heath Ledger şi Laura Clifford
În „Memoriile” sale, Casanova îşi revendică de mai multe ori calitatea de libertin. Dar contestarea radicală îi este străină. Punerii sub semnul întrebării a unei puteri superioare el îi preferă masca, dedublarea, jocul, eschiva. Casanova nu este un aristocrat, ci fiul unor actori, ceea ce însemna în secolul al XVIII fiul nimănui. Era libertin în sensul în care îşi acordă totul numai de dragul jocului. Casanova este regizorul propriilor plăceri. Să nu uităm că s-a născut la Veneţia, oraşul teatrului şi al carnavalului. Morala lui este lejeră şi iresponsabilă, la antipodul libertinajului crud al unui Valmont sau al lui Don Juan. Grija lui este fericirea imediată procurată de senzaţii. Era gourmet, nebun după vinuri, ţesături, bijuterii… Hedonismul lui convivial îl face mai uman decât pe numeroşi alţi libertini.
Heath Ledger în rolul lui Casanova
Libertinajul seamănă cu strategia militară. Nu din întâmplare un ofiţer de artilerie, Choderlos de Laclos, scrie „Legături periculoase” şi un volum despre Vauban. Cucerirea unei femei este un plan de luptă, un asediu. Va rezista ea oare? În asta constă miza. Dacă se dăruieşte, e pierdută. Casanova, în ceea ce-l priveşte, nu este un strateg, ci un plimbăreţ hotărât să se bucure de întâlnirile sale. „Istoria vieţii mele”, capodopera lui, este o foarte frumoasă serie de portrete de femei.
Inventatorul „libertinajului călător”
Balurile de Curte în timpul lui Casanova
În „Spiritul conversaţiei”, Chantal Thomas afirmă că titlul lucrării nu este un procedeu, un instrument de libertinaj. „La Sade, nu: esenţialul, pentru el, este derularea minuţioasă a unei fantasme. În schimb, Casanova face caz de conversaţie. Una dintre marile lui plăceri este să vorbească franţuzeşte. Ce putea face altceva, în berlină, în timpul călătoriilor ce nu se mai sfârşeau între Roma, Constantinopole, Moscova, Londra, Trieste?
Casanova a inventat „libertinajul călător”. El n-a încetat să călătorească între 1734 şi 1797. Timp de peste 60 de ani a parcurs aproape 70.000 de kilometri. Mişcarea este vitală pentru el, cu scopul de a-i satisface plăcerile, dar şi de a se eschiva când lucrurile mergeau prost. La început, tânărul Casanova doreşte, din spirit de curiozitate şi aventură, să descopere lumea. De-a lungul anilor, etapele lui par să ritmeze o lungă fugă pentru a scăpa de creditori, de cei puternici, de închisoare. Veneţianul avea un talent spectaculos de a sosi şi o artă de a fugi. Să nu uităm că este un aventurier. Epoca este plină de personaje de acest gen: Cagliostro, Saint-Germain, cavalerul Eon de Beaumont de la Curtea lui Ludovic al XV-lea… Sosirea lor într-un oraş era un eveniment şi, la Curte, o distracţie. Cei puternici au nevoie de ei pentru a-şi procura ieşirea pasageră din rutină, o pauză de respiraţie asemănătoare carnavalului.
Veneţia lui Casanova, în viziunea lui Pietro Longhi
În înţelegerea comună există o confuzie între el şi Don Juan. Don Juan este o figură romanescă, pe care o cunoaştem graţie comediei lui Molière şi operei lui Mozart. Este un erou al plăcerii masculine şi al plăcerii de a produce suferinţă. Casanova nu este un personaj. „Subiectul meu este viaţa mea”, scrie el. În jocul seducţiei, spre deosebire de Don Juan, el acceptă să fie subjugat de celălalt, să se clatine, să piardă controlul. Nu refuză dragostea, chiar dacă, în final, îi preferă mişcarea: „Am iubit la nebunie femeile, dar le-am preferat întotdeauna libertatea”.
„Istoria vieţii mele” îl apropie pe Casanova de marii memorialişti, de marele aristocrat libertin, prinţul de Ligne, prietenul lui. Cei doi oameni împart sentimentul de a asista, odată cu Revoluţia, la dispariţia unei lumi şi la moartea limbii franceze ca limbă internaţională, ca paşaport pentru Sankt Petersburg şi pentru Florenţa. Chantal Thomas recomandă abordarea lui Casanova prin intermediul unui text pe care acesta l-a scris în italiană, „Duelul (O mie şi una de nopţi)”, povestea luptei sale cu nobilul polonez Branicki. Din această povestire scurtă apar toate calităţile lui Casanova: inteligenţa perceperii situaţiilor, eroismul, eleganţa. Este cea mai bună introducere la capodopera sa, „Istoria vieţii mele”, redactată de el însuşi în franceză.
În 15 noiembrie va fi inaugurată o expoziţie, la Biblioteca Naţională a Franţei, consacrată lui Casanova.
