Lui Gabriel Liiceanu îi este din ce în ce mai drag scuipatul, din moment ce pentru a doua oară a scris un text despre acesta. Zilele trecute a publicat pe contributors.ro un text reluat pe 27 decembrie 2017 de revista 22, al cărui titlu este acesta: „Scuipați aici! TVR în era infractorilor“. Tot despre scuipat scrisese însă şi pe 12 martie 2015, tot pe contributors.ro, cu titlul „Despre neajunsul de a scuipa în sus“!
În ambele texte, cel din 2015 şi cel din 2017, Gabriel Liiceanu lasă impresia că vrea să fie un „teoretician al flegmei“, însă adevărata ţintă a salivei sale o reprezintă cei care, într-un fel sau altul, au scris despre el lucruri care nu i-au fost pe plac. Să le luăm pe rînd.
De pildă, articolul „Scuipați aici! TVR în era infractorilor“, publicat la sfîrşitul anului recent încheiat, îl are în vizor pe Ionuţ Cristache, realizatorul emisiunii „România 9“ de la TVR. Dar nu o face direct, bărbăteşte, să-i spună omului în faţă, ca-n Caragiale: „De ce, mă, musiu, de ce?“, ci după o voltă amplă în care povesteşte cum organiza în copilărie „turniruri de scuipat“: „Ca mici derbedei ce eram, jucam din când în când un joc pe care-l numiserăm «la cuțit». Stăteam înșirați ca rândunelele pe gard, iar unul dintre noi, ales prin tragere la sorți, rămânea în picioare pe trotuar. Fiecare avea dreptul la o scuipătură orientată către încălțările băiatului proțăpit în fața noastră. Dacă scuipatul cădea pe bombeu, trebuia să cobori de pe gard și să-l ștergi. Dacă nimerea jumătate pe rama încălțării, jumătate pe jos, atunci «dădeai un cuțit»: se considera că reușiseși să fixezi pantoful în asfalt și nefericitul astfel țintuit locului rămânea pe trotuar pentru încă o rundă“.
Apoi, în mod inevitabil, nu aveam cum să scăpăm şi noi de stupitul filosofului pentru celebrul articol „Liicheanu“, pe care l-am publicat în Ziua din 28 februarie 2007, şi nici cei de la Antena 3, care l-au acuzat deseori de slugărnicie exagerată faţă de Traian Băsescu: „Pe la jumătatea anilor 2000, un ziar condus de un fost securist, devenit între timp infractor, a stabilit că, traducând Heidegger în limba română, îl plagiasem pe Heidegger. Aici «jocul» a durat câteva luni: ziarul avea o rubrică intitulată chiar așa: «Loc de scuipat». Exact ca în jocurile copilăriei mele. Numai că aici, spre deosebire de «la cuțit», nu se scuipa copilărește pe bombeul pantofului, ci, cum spuneam, bărbătește, în față. Un post de televiziune patronat, tot așa, de un salariat al Maleficei Instituții și infractor, s-a jucat de mai multe ori, cu mine și cu prietenii mei, de-a «la cuțit». Seară de seară. Elita «cavalerilor flegmei» angajați la acest post își propunea, la capătul acestor turniruri, un singur lucru: să te facă, fantazând amplu în jurul tău, acoperindu-te de imundiții și de demersuri excremențiale, să miroși ca patronii lor“.
Abia apoi, Gabriel Liiceanu îl ţintuieşte pe Ionuţ Cristache de la TVR, care şi-ar fi permis să vorbească despre el fără epitetele dragi lui (elitist, filozof, deontolog): „Nu scriu aceste rânduri pentru că în urmă cu vreo două săptămâni o emisiune a TVR-ului m-a târât într-o mocirlă amenajată pe ecran, cu securiști și infractori, sub numele «România 9». Emisiune făcută de un domn Ionuț Cristache, care, mi s-a spus, joacă la TVR în deplasare. Privind-o, mi-am reamintit, înduioșat, de jocurile golănești ale copilăriei. Dar cum ziceam: nu scriu rândurile astea cu gândul la mine, ci la TVR. Domnul Cristache are, se pare, un proiect TV compact cu crema infractorilor, cărora, uneori, li se adresează cu «domnule premier», lăsând să se înțeleagă că invitatul e acolo, în fața lui, în calitate de prim-ministru, nu de infractor. Grație emisiunii amintite am înțeles dintr-odată ce este «România nouă», în care ar urma de-acum să trăim“.
Vedeţi în acest fragment cum, involuntar, Gabriel Liiceanu îşi pune mîna în cap precum chelul din proverb, sugerîndu-ne că nu scrie împotriva TVR pentru că a fost în discuţia emisiunii lui Ionuţ Cristache, ci aşa, de grija derapajului în care ar fi intrat televiziunea publică („Nu scriu aceste rânduri pentru că în urmă cu vreo două săptămâni o emisiune a TVR-ului m-a târât într-o mocirlă“). Deşi tocmai asta face: îi pune la zid pe realizator şi pe invitaţii săi pentru că au îndrăznit să vorbească despre slugărnicia lui faţă de întreg regimul Băsescu!
Orbit de furie, la fel ca în 2007 sau 2012, Gabriel Liiceanu uită să spună ceva despre Digi 24, postul unde se duce de cîteva ori pe lună pentru a-şi da cu părerea despre orice: politică, justiţie, societate civilă etc. Pentru el, ziarele care-l critică sînt ale securiştilor, televiziunile care-l zgîlţîie sînt ale infractorilor; dar Digi 24 (RCS&RDS), post care este implicat în dosarul LPF, al cărui director general, Serghei Bulgac, este urmărit penal, este curat, uscat şi nepătat? Şi vrea să fie crezut că nu are o miză personală în atacurile sale imunde la adresa unor ziare, televiziuni sau jurnalişti, deşi tocmai interesul personal îl face să tragă aer în piept cu năduf pentru a nu-şi rata ţintele!
Celălalt text despre „scuipat“ al lui Gabriel Liiceanu, „Despre neajunsul de a scuipa în sus“, apărut în luna martie 2015, este şi mai penibil. Începe brusc cu nimeni altul decît cu Platon: „Greșesc cei care își închipuie că filozofia se ocupă (doar) de «lucruri înalte». Fiind «interpretare a vieții», nimic din ce ține de viață nu-i poate fi străin. Platon s-a simțit obligat să dea socoteală până și de firul de praf, întrebându-se dacă există o Idee și pentru el. Pe scurt, filozofia nu e străină de trivialitatea vieții“. Îl cheamă apoi în ajutor pe filosoful Alexandru Dragomir, imaginîndu-şi că acesta ar scrie o carte despre „scuipatul în sus“: „M-am gândit, zilele trecute, cu ce voluptate ar fi disertat Dragomir despre două feluri de a scuipa: «scuipatul împotriva vântului» și «scuipatul în sus». (Introducerea ar fi făcut-o, desigur, pornind de la specia cea mai răspândită de scuipat, scuipatul de sus în jos.) Perorând pe marginea celui de al doilea fel de a scuipa, și-ar fi intitulat neîndoielnic disertația, cu trimitere parodică la Cioran, Despre neajunsul de a scuipa în sus“.
De ce a început Gabriel Liiceanu să scrie atît de des despre astfel de subiecte? O spune singur în acest text: „Plictisindu-mă azi de dimineață și mânat de un irepresibil imbold ludic, m-am gândit să dezvolt un mic discurs dragomirian despre dezavantajele scuipatului în sus. Sper că cititorul îmi va ierta această pornire futilă“.
În realitate, „irepresibilul imbold ludic“ era tot apariţia unor articole de presă, în nu ştiu ce revistă „din stirpea Săptămînii lui Barbu“, care nu-i erau pe plac scuipagiului! Să recitim cum explică Liiceanu această nouă preocupare, care face din scuipat un nou operator ontologic: „Dar ce este scuipatul în sus? Spre deosebire de scuipatul în jos, care are ceva suveran în el – cel care scuipă e instalat întotdeauna pe o colină virtuală, fapt care dă scuipatului lui măreție și distincție, iar celui scuipat, aflat la poalele colinei, nu îi conferă decât nimicnicie (fapt care stârnește în noi, spectatorii, simultan milă și dispreț) –, așadar, spre deosebire de acest scuipat, care are mai totdeauna șanse să-și întâlnească ținta, fără ca emitentul să riște să cadă victima lui, scuipatul în sus are toate dezavantajele pe care nu le are scuipatul în jos, dar nici una dintre calitățile sale“.
Finalul acestui articol despre „arta scuipatului“ este cu adevărat apoteotic, desţelenind drumul oricărui interpret către înţelegerea filosofiei expectoratiste: „Vedeți câte opțiuni aveți? E-atât de simplu! După ce veți face unul sau altul din lucrurile astea, puteți scuipa liniștiți. Scuipatul vostru, îmblânzit de cultură, vă garantez, o să traverseze timpul. Până una-alta, tot scuipând în sus, riscați să albiți“.
După aceste două texte ale lui Gabriel Liiceanu, se cuvin cîteva observaţii. După cum am văzut, filosoful s-a ocupat pînă acum de două dintre formele ludice ale scuipatului: una „în sus“, practicată ca o formă a autoflagelării, alta „în jos“, ca exerciţiu militar pentru atingerea ţintei. În mod firesc, urmează ca Liiceanu să scrie despre „scuipatul în lateral“, ca expresie a protestului de tip #Rezist, în care interlocutorul trece pe lîngă tine, îţi zîmbeşte, după care, scormonind în gîtlej, te pocneşte cu flegma aceea lipicioasă în obraz! Aşa cum a făcut netrebnicul acela din Piaţa Victoriei, care l-a pocnit cu boxul în faţă pe un bătrîn de 75 de ani (exact vîrsta lui Liiceanu) care trecea pe lîngă el.
Pentru Liiceanu scuipatul nu mai este jucăria din copilărie, ci a devenit o armă redutabilă, pe care o foloseşte împotriva celor care îndrăznesc să-l critice. În speranţa că se va abţine să termine trilogia scuipatului, aşteptăm cu interes eseurile sale mai paşnice despre flatulaţie sau despre sughiţ. Despre defecarea în privată îl sfătuim să nu scrie, pentru că a făcut-o înaintea sa James Joyce, în „Ulysses“, şi ar fi acuzat iarăşi de plagiat.
ne pierdem vremea cu Liiceanu cand ar trebui sa ne concentram pe adevaratele valori ale acestei tari: Dragnea, Viorica, Tudorel, Iordache, etc etc