Alain Resnais, celebrul regizor francez, a murit la vârsta de 91 de ani, lăsând posterităţii o operă diversă şi extrem de stimulatoare şi apreciată de public şi de critică în acelaşi timp. De la “Hiroshima, mon amour”, “Anul trecut la Marienbad”, trecând prin “On connaît la chanson”, “Smoking, No Smoking” până la recentul “Aimer, boire et chanter”, Alain Resnais a însoţit cu un zâmbet invenţia cinematografică, vizibilă în mai toate operele sale.
“Surâdea mult, extrem de curtenitor, atent şi delicat. Dar şi enigmatic, ferindu-se să judece, evitând să dea sentinţe. Şi riguros, aşa cum ştiu să fie copiii în jocurile lor. Acest visător de anvergură enciclopedică a aliat ca nimeni altul cultura savantă şi cultura populară într-o operă întotdeauna inventivă”, îl caracterizează jurnalista Marie-Noëlle Tranchant.
Alain Resnais s-a născut la 3 iunie 1922 la Vannes, unde tatăl său era farmacist. A făcut studii serioase la colegiul iezuit “Saint-François-Xavier”. Cinematograful a intrat devreme în viaţa copilului, alături de peisajele din Morbihan şi legendele bretone, de benzile desenate şi de foiletoanele populare, ca “Harry Dickson”.
La 13 ani şi-a cumpărat prima cameră de filmat.
Alături de Pierre Arditi, Sabine Azema, Anne Consigny la prezentarea filmului Vous n’avez encore rien vu, la Cannes în 2012
În timpul războiului, în Parisul ocupat, s-a dedicat fotografiei şi şi-a urmat pasiunea pentru cinema. Dar, aşa cum declara odată, “tot ce ştiu în materie de cinema am învăţat din comics-uri. Regulile decupajului, montajului sunt aceleaşi”.
În anii premergători războiului, Alain Renais visa să devină monteur, disciplină pentru care avea un real talent. Referindu-se la scurtmetrajul “Chant du styrène” (1958), despre materialele plastice, Jean-Luc Godard scria: “Alain Resnais este al doilea monteur din lume după Eisenstein”.
Primele sale filme au fost portrete de artist sau viziuni asupra artei. “Van Gogh”, “Guernica”, “Les statues meurent aussi” rămân, după afirmaţia lui Jean-Loup Passek, “modele de analiză estetică şi de eficienţă emoţională”. “Guernica” este un montaj-şoc în jurul compoziţiei antifasciste a lui Pablo Picasso. “Les Statues meurent aussi” (1953), o ironie la adresa colonialismului cultural, a fost cenzurat până în 1964. “Le chant du styrène” (1958) este un imn ambiguu dedicat materialelor plastice, realizat într-o explozie cromatică, cu versurile pline de umor negru ale lui Raymond Queneau…
A fost, mai ales la începuturile carierei sale, un regizor atent la dramele epocii. Este suficient să amintim documentarul “Nuit et brouillard” din 1955, despre lagărele naziste, sau pelicula “Hiroshima, mon amour” (1959), una dintre capodoperele cinema-ului, în care amintirea celui de al Doilea Război Mondial, între ocupaţia germană din Franţa şi bomba atomică din Japonia, alternează cu lirismul cuplului inventat de Marguerite Duras.
Scenă din Hiroshima, mon amour
Din motive mai curând politice, primele filme ale lui Alain Resnais au fost îndepărtate de selecţionerii Festivalului de la Cannes, la acea vreme.
În anii ’60, Alain Resnais aparţinea, împreună cu Agnès Varda, Chris Marker, Georges Franju, Henri Colpi, Armand Gatti, Roger Leenhardt şi Pierre Kast, mişcării “Noul Cinema” numit astfel prin analogie cu “Noul Roman”.
În “Anul trecut la Marienbad”, cu scenariul compus în colaborare cu una dintre personalităţile cele mai importante ale “Noului Roman”, Alain Robbe-Grillet, fondul politic este cumva lăsat de-o parte. Acţiunea se ţese în jurul unui motiv obsesiv, care se joacă între un studio parizian şi o grădină bavareză, motiv devenit proiecţia labirintică a unui univers mental. O operă misterioasă şi provocatoare, distinsă cu “Leul de Aur” la “Mostra” veneţiană.
Fundalul politic se regăseşte din nou în “Muriel ou le temps d’un retour” (1963), pe fondul războiului din Algeria , în “La guerre est finie” (1966), cu Yves Montand bântuit de fantomele războiului civil din Spania, sau în “Stavisky” (1974), în care Belmondo are o creaţie memorabilă.
Jean-Paul Belmondo în Stavisky
Dar, experimentând continuu, regizorul preferă apoi să-şi inventeze propriile genuri, cum ar fi comedia ştiinţifică în “Mon oncle d’Amérique”, comedia în doi timpi ca în “Smoking, No smoking”, comedia muzicală cuprinzând hituri, ca “On connaît la chanson”. Ultimul, cu scenariul, dialogurile şi interpretarea lui Agnès Jaoui şi Jean-Pierre Bacri, a fost cel mai mare succes de public al lui Alain Resnais, cu 2.600.000 de spectatori. În sfârşit, formula film în teatru şi invers rezistă până la ultima sa creaţie, “Aimer, boire et chanter”.
Odată cu “Anul trecut la Marienbad”, a apărut pe genericul filmelor sale şi numele lui Florence Malraux, fiica lui André Malraux, care i-a devenit soţie şi asistentă. Pentru discretul Alain Resnais, viaţa personală şi cea profesională au fost întotdeauna strâns legate. De altfel, adevărata sa familie a fot compusă din tehnicienii şi actorii care şi-au legat viaţa de creaţiile lui. Scenarista Sylvette Baudrot sau scenograful Jacques Saulnier l-au însoţit de-a lungul întregii cariere. Iar în ultima parte a vieţii, în jurul lui s-a format o trupă de artişi inspiraţi, cum ar fi trio-ul Sabine Azema, Pierre Arditi şi André Dussollier.
O vitalitate debordantă se degajă din enumerarea ultimelor sale filme, “Pas sur la bouche”, “Les herbes folles”, “Vous n’avez encore rien vu”, “Aimer, boire et chanter”. Într-un film de Alain Resnais, spectatorul este proiectat într-o lume ireală în care se joacă toate variantele comediei umane.
Scenă din Anul trecut la Marienbad
Regizorul omagiat pe 15 februarie, la cea de-a 64-a ediţie a Festivalului de la Berlin, pentru ultimul său lungmetraj, „Aimer, boire et chanter”, care va avea premiera mondială pe 26 martie, şi distins cu premiul “Alfred Bauer”, creat în memoria fondatorului acestui festival, „pentru un film care deschide noi perspective”, a devenit, datorită longevităţii, eleganţei sale şi capacităţii creatoare “un fel de statuie a comandorului cinematografului de autor din Franţa, la fel de nebunesc şi experimental, cum a fost el în realitate”, după afirmaţia jurnalistuluiJacques Mandelbaum.
De trei ori laureat al Premiului Louis-Delluc, pentru “La guerre est finie”, “Smoking / No Smoking” şi “On connaît la chanson”, Alain Resnais este regizorul cel mai des nominalizat la “Premiul César” pentru cel mai bun regizor, pe care l-a şi obţinut de două ori: în 1978 pentru “Providence” şi în 1994 pentru “Smoking / No Smoking”.
Datorită filmelor lui, mai mulţi actori au fost recompensaţi cu “César”: Sabine Azéma, în “Mélo”, Pierre Arditi, în “Smoking / No Smoking” şi “Mélo”, André Dussollier în “On connaît la chanson”, Jean-Pierre Bacri şi Agnès Jaoui, cu “Smoking / No Smoking” şi “On connaît la chanson”, Darry Cowl în “Pas sur la bouche”.
Cu Sabine Azema pe covorul roşu la Cannes în 2002
Delphine Seyrig a obţinut, pentru rolul din “Muriel, ou le Temps d’un retour”, premiul “Copa Volpi” pentru cea mai bună actriţă la “Mostra” de la Veneţia.
Alain Resnais este, de asemenea, unul dintre regizorii celebraţi pe plan internaţional, deţinând un “Oscar” pentru scurtmetrajul “Van Gogh”, în 1950, un Premiu “BAFTA” pentru “Hiroshima mon amour”, un “Leu de Aur” şi un “Leu de Argint” pentru “Anul trecut la Marienbad”, respectiv pentru “Cœurs”, două Premii “Ursul de Argint” pentru “Smoking / No Smoking” şi “On connaît la chanson”, “Marele Premiu al Juriului” la Cannes pentru “Mon oncle d’Amérique”. În 2009, a primit din mâinile lui Isabelle Huppert, preşedinta juriului, “Premiul Excepţional” al celei de a 62-a ediţii a Festivaluilui de la Cannes, pentru “Les Herbes folles” şi pentru ansamblul operei sale.
