În ultimii ani asistăm la o campanie lipsită de scrupule construită deliberat împotriva medicilor. De ce? Pentru că ei reprezintă poate cea mai cultivată şi mai solidară breaslă dintre toate profesiile actuale. Defăimarea, umilirea, intimidarea, culpabilizarea medicilor sunt metode de represiune universal aplicate în ultimii 70 de ani.
În ultimii ani, prin politizarea excesivă a funcţiilor decizionale până la ultima verigă într-un spital, a rezultat noul tip de decident. În cele mai multe situaţii, acesta este apărut de undeva din neant. A avut ceva legături cu spitalul în care a devenit manager sau director medical. De obicei, ţinta lui este o clinică medicală de prestigiu unde cândva a fost un rezident submediocru. Are de plătit poliţe foştilor profesori şi colegilor mai studioşi care au respins din principiu activismul politic ca o trambulină într-o profesie atât de complicată. Ajunşi în această funcţie ce reprezintă o pălărie prea mare pentru înţelegerea lor, îşi vor masca neputinţa şi necunoaşterea prin aplicarea unor metode învăţate la cursurile ideologice ale PARTIDULUI. Prima lecţie: medicii trebuie să fie umiliţi! Umilirea se va produce chiar la intrarea în spital. Prima măsură: medicilor le este interzis accesul cu maşina în spital, dar mecanicii şi funcţionarii au locuri de parcare. Condica de prezenţă va fi dublată prin registre completate la poarta spitalului de bodyguarzii unei firme de pază. Totul seamănă cu regimul stalinist, unde medicul era subechivalat devenind subalternul portarului. Orice încercare de a ieşi din cercul de umilinţă va fi sortită eşecului. Puţinii curajoşi vor fi executaţi ca în piaţa publică sub privirile înfricoşate ale colegilor. Se vor găsi întotdeauna motive. Eşti „arogant” cu colegii şi cu subalternii. Niciodată nu vei şti care sunt aceia care se „plâng” de tine. Sau un pacient „nemulţumit” care trimite spitalului o „reclamaţie” prin fax. Nu are ce să-ţi reproşeze din punct de vedere medical. Dar stai prost la „comunicarea” cu pacientul. Toate astea menite să te timoreze, să te facă să te gândeşti că ţi se pot întâmpla lucruri mult mai groaznice într-o specialitate în care totul este posibil. Nu contează că lucrezi în condiţii de avarie, cu materiale sanitare şi medicamente insuficiente, cu posibilităţi de investigaţii minime, cu personal medical mediu la 26% din necesar, gărzi epuizante. În condiţiile astea trebuie să fii performant. Asta este de la sine înţeles, puţini dezertează şi asta este unica explicaţie pentru supravieţuirea sistemului medical românesc.
Una dintre cele mai flagrante imposturi şi o dovadă a excesivei politizări a sistemului medical o reprezintă situaţia de la prestigiosul Institut de Ocrotire a Mamei şi Copilului din Bucureşti. Trebuie să subliniez faptul că, din punct de vedere al istoriei, de numele acestei instituţii se leagă numele unor personalităţi medicale din România precum: Alfred Rusescu, Mircea Maiorescu, Răzvan Prişcu, Adrian Georgescu, Dan Alexandrescu, Gabriel Bănceanu, Silvia Stoicescu. În comparaţie cu toţi aceştia, cuplul Georgios Katsiaounas şi Raluca Gabriela Ioan sunt o rizibilă prezenţă. Iată cazuistica:
Deşi legea română (OUG 69/2009) prevede că postul de manager în cadrul unui spital clinic în care se desfăşoară activitate de învăţământ şi de cercetare ştiinţifică nu poate fi ocupat decât de un cadru didactic univesitar sau de un medic primar, managerul, Katsiaounas, „ar fi susţinut examenul de medic primar fără să aibă acest drept, deoarece nu întrunea condiţia minimă de a fi lucrat neîntrerupt, timp de cinci ani, ca medic specialist”. Ceea este inadmisibil, „potrivit cărţii de muncă, Katsiaounas a devenit medic specialist ginecolog în 1994, dar de la acea dată a fost angajat ca director la SC Krinos SRL Blejoi, o firmă de comerţ cu bunuri agroalimentare. Acolo a lucrat cu carte de muncă până la data de 15 februarie 1999, când s-a transferat, „în interes de serviciu” la Spitalul de Urgenţă Floreasca. Examenul de medic primar l-a dat după numai zece luni, în decembrie 1999, iar din 2001 figurează ca detaşat la „Polizu”, deşi nimeni din maternitate nu l-a văzut la orele de program, după cum aflăm dintr-un articol semnat de ziaristul Dan Guşă.
Acesta a mai afirmat: „Ginecologul Georgios Katsiaounas a fost numit, în 2009, manager interimar la Maternitatea Polizu pentru a doua oară. El fusese demis, din aceeaşi funcţie, pentru incompetenţă managerială. Katsiaounas mai fusese manager al IOMC «Alfred Rusescu» între 14 decembrie 2006 şi 16 mai 2008, post în care ajunsese după ce a promovat dubios, jenant chiar, cursul desfăşurat la Şcoala Naţională de Sănătate Publică şi Management Sanitar (SNSPM), curs a cărui absolvire era obligatorie pentru a putea susţine examenul de management spitalicesc. Iniţial, Katsiaounas picase examenul (media minimă de trecere era 7), dar a putut fi declarat absolvent abia după ce comisia de soluţionare a contestaţiilor i-a mărit nota de la 6,77 la 7,12”.
Andreea Pora, în „România liberă” din 17 noiembrie 2006, completează portretul ginecologului Katsiaounas astfel: „Giorgios Katsiaounas, directorul interimar al spitalului de copii «Alfred Rusescu», este un norocos. Aşa se explică faptul că, deşi a fost respins la examenul de absolvire a Şcolii Naţionale de Sănătate Publică şi Managent, a reuşit totuşi să intre în posesia unei diplome.
Slab pregătit, testul-grilă de la examen i-a dat mult de furcă, iar proiectul de management a fost mai mult decât modest: după cum ne-au declarat surse din comisia de examinare, doctorul a reuşit cu chiu, cu vai să obţină nota 6,77. Alături de alţi trei candidaţi, din cei 600 înscrişi, s-a situat sub linia de admitere, adică nota 7. Supărat, Katsiaounas depune contestaţie, care îi este admisă, spre deosebire de cea a celorlalţi doi colegi mai ghinionişti. Faptul că nota a sărit la 7,12 nu este întâmplător şi se datorează nu atât vreunor calităţi bine ascunse prin testul-grilă şi nedepistate la timp de comisia de examiare, cât telefoanelor primite de la minister. Surse bine informate susţin că directorul interimar de la IOMC se bucură de protecţie înaltă atât la PD, partidul care şi-a adjudecat conducerea spitalului, cât şi la PNL, care deţine ministerul. Întrebat dacă s-au făcut presiuni în favoarea candidatului Katsiaounas, directorul Şcolii de management, profesorul Florin Sologiuc, a negat, vorbind extrem de convingător despre „exigența maximă” a comisiei. Tot aşa de convingător vorbea însă profesorul şi acum două zile, pe când se văita colegilor cum l-a „presat ministerul” să-l treacă la examen pe interimarul de la IOMC.
Cum noroc la noroc trage, deşi Giorgios Katsiaounas nu a depus la dosarul de înscriere la concurs cazierul judiciar, figurând astfel pentru a doua oară ca „respins”, a reuşit să depăşească şi acest obstacol. Deşi termenul trecuse binişor, documentul lipsă a fost strecurat la dosar şi, uite aşa, „respinsul” s-a metamorfozat pentru a doua oara în «admis»”.
Foarte interesantă este şi povestea directorului medical Raluca Gabriela Ioan. Originară din Focşani, ea este un exemplu pentru ceea ce înseamnă trambulina politică. Membră a PDL din 1995 (24 ani), preşedinte al biroului politic judeţean Vrancea din 2001, consilier judeţean între 2004-2007 şi o nereuşită candidatură la Camera Deputaţilor în 2004, doamna doctor ajunge de la Spitalul municipal Adjud, în mai 2006, director medical la prestigiosul Institut de Ocrotire a Mamei şi Copilului din Bucureşti! În CV-ul găsit la indexul politicienilor din România nu descoperim nici măcar titlul unui articol publicat într-o revistă medicală de prestigiu. Experienţa profesională o făcea incompatibilă cu funcţia de director medical. Un astfel de personaj aflat într-o funcţie nu va accepta în jurul lui decât mediocri obedienţi. Aici este de fapt problema sistemului sanitar.
Istoria ne oferă un exemplu de cum poate fi pus în practică acest mecanism. Oferim cititorilor exemplul reprezentat de Leontin Sălăjan în anul 1948, când a fost ministru adjunct la Ministerul Sănătăţii.
De fapt, avem de-a face cu o politică pusă în practică de primii comunişti. Când vrei să distrugi un grup social omogen, solidar şi cultivat, care nu acceptă forţat obedienţa, denigrarea începe, treptat, cu un articol pierdut undeva pe prima pagină a unui ziar. Un articol care vorbește despre controale inopinate ale unui slujbaş din minister, trimis să descopere nereguli. Şi descoperă, că de aceea este trimis. Apoi, în următoarele zile, scandalul se pornește, cu afronturi colective. Ceea ce se întâmplă astăzi a mai fost odată, la începutul verii anului 1948.
Ziarul „Universul” publica pe 4 iunie 1948 un articol aparent lipsit de miză despre vizitele inopinate ale ministrului adjunct de la Sănătate, trimis să decimeze partea cea mai cultivată şi solidară a României: medicii. Şi dl Leontin Sălăjan a vizitat spitalele Colentina şi Pantelimon, dar şi Spitalul Brâncovenesc, unde descoperă „o totală lipsă de răspundere şi de spirit gospodăresc din partea unor administraţii. Neglijenţe sub toate aspectele. Nereguli în hrana bolnavilor. Tratament neomenos faţă de personalul de serviciu”. (Gr. Silvian, „Universul”, vineri, 4 iunie 1948, p.1).
Numai că autorul articolului omite deliberat un detaliu: spitalele cu pricina nu erau ale statului! Erau ale Eforiei Spitalelor Civile, unde se afla crema medicinei bucureştene, alături de Spitalul Brâncovenesc, şi el un proiect spitaliesc privat, patronat de Aşezămintele brâncoveneşti, de la Safta Brâncoveanu citire. Adică de prin secolul al XVIII-lea final.
Eforia Spitalelor Civile se întreţinea singură cum se poate afla dintr-un amplu dosar de presă pe care l-am publicat cu ceva vreme în urmă în Cotidianul.
A doua zi, în acelaşi ziar «Universul», apare articolul unui doctor care pactizează cu noul regim, pe numele lui Alexandru Lapteş: „(…)pe lîngă o administraţie putredă, o parte din medici, mai ales din protipendadă (adică cei lipsiţi de origine sănătoasă – n.m.), s-au molipsit şi ei de putregaiu. Moşii – adevărate moşii – au devenit spitalele. Şi spiritul moşieresc s-a înfipt adânc în viaţa lor. Cu pofta de câştig uşor, cu nepăsarea de cei mulţi şi săraci, cu indiferenţa faţă de durere şi suferinţa omului… de aici întreaga atitudine a unei părţi din corpul medical spitalicesc”. (Spitalele noastre de Alexandru Lapteş, „Universul”, 5 iunie 1948, nr. 128, p. 4).
După intervenţia unui medic, prima etapă se încheie şi tactica se schimbă. Se iau primele măsuri. Pe 7 iunie, Ministerul Sănătăţii, cu dl Sălăjan ca ministru adjunct, organiza un recensământ general sanitar care cuprindea pe toţi medicii, farmaciştii, studenţii în medicină şi farmacie, personalul auxiliar şi persoanlul care lucrează în industria medicamentelor şi a materialelor sanitare”.
Prin aceste informaţii sintetizate la nivelul ministerului s-a aflat cine avea origine sănătoasă, apoi numărul proprietăţilor, conturile bancare şi veniturile etc. În acest timp, corpul medical era vânat la propriu, mulţi dintre medicii activi ajungând în lagăre de muncă forţată sau prin puşcăriile noului regim.
Pe 12 iunie se dă lovitura de graţie prin naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare şi de asigurări şi miniere şi de transport. Desigur, nu dispar încă farmaciile sau cabinetele particulare, dar statul preia industria farmaceutică. Eforia Spitalelor Civile şi Asezămintele Brâncoveneşti, vizate de vizitele inopinate din 4 iunie, intrau în posesia statului cu uriaşele lor averi.
Urmează şi concluziile. Post factum, pe 20 iunie, apărea articolul „Poporul vrea sănătate”: „(…) Medicul tânăr, mai ales cel pornit la carte fără avere, nu putea să practice fiindcă nu avea cabinet, nu avea instrumente, statul nu-i dădea posibilitatea. O statistică din 1939 arată că un sfert din medici au strâns în jurul lor întreaga clientelă, iar restul de trei sferturi trăiau sub nivelul obişnuit de viaţă. Aceasta înseamnă că cea mai mare parte din medici erau neutilizaţi de către societate, pe când populaţia trăia în cea mai cruntă stare sanitară”. (Mircea Rapiţeanu, Poporul vrea sănătate, „Universul”, 20 iunie 1948, nr. 40, pp.1-2).
Iar ca punct final, bomboana de pe colivă, un medic trebuia să laude naţionalizarea. A fost întrebat – alături de un muncitor necalificat, un croitor şi un strungar, ce crede despre naţionalizare. Era singurul intelectual. Iar medicul nostru a răspuns: „(…) cineva sau ceva trebuie să intervină spre a aduce la realitate pe aceşti indivizi ahtiaţi de avuţii… nici breasla noastră nu era scutită. Medicamentele prescrise ori lipseau de pe piaţă, ori se găseau numai la nişte preţuri de-a dreptul inaccesibile, fapt care influenţa în rău raporturiler dintre clienţi şi noi, medicii” (I. Simian, „Universul”, 26 iunie 1948, nr. 44, p. 1).
La o primă citire observăm multe similitudini între ceea ce descriu textele şi realităţile de azi: spitalele sunt moşii ale clientelei politice, pentru că mulţi medici au intrat în politică, de regulă cei mai slab pregătiţi profesional, dar iniţiaţi în politica PARTIDULUI, a dezbinării şi a obedienţei forţate.
În momentul de faţă a fost depăşită prima etapă, aceea a denigrării fără scrupule a întregului corp medical specializat. Suntem deja în a doua etapă reprezentată de abuzuri sistematice făcute de manageri. Rămâne să aşteptăm şi articole de genul „Poporul vrea sănătate”. Când de fapt eliminările trebuie făcute la nivel managerial. Cei care se dau de ceasul morţii că sistemul se prăbuşeşte ei sunt tocmai aceia care îl distrug şi maschează colapsul prin abuzuri. Este vorba de clienţii politici, moşieri ai spitalelor, satrapi ai nesimţirii şi imposturii.
Vom reveni în articolele viitoare cu alte exemple despre impostura managerială din spitalele noastre, susținută prin clientelismul politic.
