Vestea bună e că Uniunea Europeană lucrează de zor la strategia de dezvoltare pentru următorii zece ani. Vestea proastă e că strategia de dezvoltare pe ultimii zece a eşuat lamentabil şi am ajuns unde am ajuns. Este oare obligativitatea legală de a îndeplini indicatorii economici şi sociali stabiliţi, până la urmă de comun acord, de ţările membre soluţia ca pe viitor lucrurile să se mişte în direcţia bună?Nu e nevoie să fii specialist în macroeconomie ca să constaţi că primul plan comunitar de dezvoltare pe zece ani, numit Strategia Lisabona (a nu se confunda cu Tratatul intrat în vigoare anul trecut), nu a adus realizări spectaculoase Uniunii. Cele 15 state, câte erau la vremea respectivă, şi-au propus să conlucreze astfel încât UE să devină “cea mai competitivă şi mai dinamică economie bazată pe cunoaştere din lume, capabilă de creştere economică sustenabilă şi o mai mare coeziune socială”. Dacă formularea vă năuceşte, nu sunteţi singurii. Cert este că UE nu şi-a atins nici unul dintre aceste prozaice obiective. E drept, ar fi şi nişte circumstanţe atenuante: aderarea a nu mai puţin de 12 ţări, foste comuniste, fiecare cu probleme sale mai mari sau mai mici, dar şi criza de pe Wall Street. Aceasta din urmă a scos la iveală faptul că unele state membre transmit rapoarte mincinoase la Bruxelles, prin care ascund gravitatea situaţiei lor finaniciare. Cazul Greciei este cel mai răsunător, dar se pare că nu singurul.
La sfârşitul săptămânii trecute, capetele luminate europene s-au adunat să stabilească strategia pe următorii zece ani, care va influenţa (în bine sau în rău) vieţile a aproape 500 de milioane de femei, bărbaţi şi copii. Este de dorit ca aşa-numita EU 2020 să preia şi părţile bune ale predecesoarei sale. La urma urmei, s-a creat un consens strategic, au fost luate măsuri reformatoare pentru piaţa muncii, s-au creat 18 milioane de slujbe, iar, până la criza financiară, rata de creştere a fost de aproape 3%. Aşadar, problema nu a fost obiectivul strategic, ci absenţa unor reguli şi instrumente financiare concrete.
Azi, situaţia e mult mai gravă. Concurenţa externă este mai puternică, vârsta medie a europenilor creşte, schimbările climatice cer un cu totul alt mod de viaţă şi efectele crizei încă se fac simţite. În acest context, doar creşterea economică nu mai e suficientă. Europa trebuie să se reinventeze. Să fie mai verde, mai inteligentă, mai inovatoare. Dar inovarea nu trebuie să fie doar apanajul unei elite corporatiste, ci să fie accesibilă în toate regiunile, pentru toţi cetăţenii. Acest lucru e posibil dacă tehnologiile bazate pe emisii de carbon reduse vor avea preţuri rezonabile, astfel încât să poată fi folosite la scară largă.
Una dintre propunerile concrete pentru EU 2020, reducerea cu 20 de milioane a numărului persoanelor cu risc de sărăcie, s-a întâlnit cu opoziţia fermă a unor state membre. Atât timp cât nu există criterii comune în evaluarea veniturilor cetăţenilor comunitari, “sărăcia” e diferită de la o ţară la alta. Adică, unul considerat pauper după criteriile germane în România ar putea fi un belfer. Printre propunerile agreate totuşi de majoritatea celor 27 au fost creşterea ocupării forţei de muncă la 75% în Uniune şi îndeplinirea, aşa neambiţioase cum sunt ele, a obiectivelor de mediu stabilite la Copenhaga.
Educaţia nu a ajuns nici ea la un conses, deoarece statele federale, precum Germania, au nevoie de aprobarea regiunilor descentralizate pentru a putea negocia global. Însă obiectivul de a dedica 3% din PIB-ul UE pentru cercetare şi dezvoltare a găsit acceptare printre cele 27.
Pentru prima dată, ţările au căzut de acord că trebuie stabilite ţinte individuale pentru fiecare ţară, pentru a se putea ajunge la un numitor comun la nivel comunitar. În aceste condiţii, s-a pus şi problema modului de sancţiune dacă se dovedeşte că respectivele state nu şi le-au îndeplinit şi astfel au pus în pericol interesele Uniunii. Situaţia este, în ultimă instanţă, una de natură etică: cine va plăti eventualele sancţiuni economice? Guvernanţii sau contribuabilii? Întrebarea este din păcate una retorică, fiindcă nu am auzit niciodată un premier plătind din propriul buzunar pentru că nu a fost în stare să ducă la îndeplinire obiectivele macroeconomice pe care tot el şi le-a stabilit.
Aşadar, până la următoarea întrunire a Consiliului European din iunie, nu ne rămâne decât să ne rugăm că liderii noştri se vor putea ridica la înălţimea promisiunilor asumate, altfel tot din buzunarul nostru vom plăti. Sau mai bine zis, al acelora dintre noi care supravieţuiesc până în 2020.
