Ioana Maria Vlas, câştigătoarea premiului III la concursul „Poezie de puşcărie”, a vorbit în cadrul festivităţii de premiere de astăzi despre rolul taumaturgic al poeziei, dar şi despre plânsul care se aude în spatele gratiilor, dar care nu este al ei."Tupilată-n patru colţuri/ Aruncată-n câmp deschis/ Zace comatos pârnaia/ Între trezire şi vis" este un fragment din poezia cu care Maria Vlas a câştigat premiul trei la Concursul Naţional de Creaţie Literară al persoanelor private de libertate, potrivit Mediafax.
Concursul a fost derulat în parteneriat cu Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Asociaţia "Euto Culturart", Societatea Română de Radiodifuziune şi Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L. Caragiale".
"O zi fastuoasă", a fost formula cu care poetul Dan Mircea Cipariu a deschis festivitatea de premiere a concursului ajuns la a doua ediţie, la care au asistat jurnalişti, dar şi deţinuţi din Rahova, şi unde momentele de lirism au alternat cu fragmente muzicale.
Ioana Maria Vlas – condamnată, în 2009, la zece ani de închisoare în procesul privind prăbuşirea Fondului Naţional de Investiţii (FNI) – a obţinut premiul trei în cadrul acestui concurs cu poezia "Iarna la Târgşor".
Ioana Maria Vlas, încarcerată la Penitenciarul Târgşor, a mulţumit celor care au avut iniţiativa organizării acestui proiect pentru că "au dat celor ascunşi după gratii şansa de a arăta că au suflet" şi a vorbit despre puterea de vindecare a cuvintelor, "flăcări care ne ard, dar care îi şi curăţă", despre "cuvintele mângâiere" şi "cuvintele lacrimi care îi şterg".
"Cred că poezia are un rol taumaturgic", a spus Vlas, păstrând mereu distanţa sceptică ascunsă în această definiţie "de putere «pretinsă» de a face minuni" şi o diferenţiere orgolioasă şi îndurerată între sine şi "alţii", în răspunsurile sale la întrebările presei.
Ea a mărturisit că citeşte poezia colegelor de detenţie pentru că le ajută, le lecuieşte pe cele care plâng în spatele gratiilor, dar a rămas mereu discursiv în afara spectacolului celorlalţi în care suferinţa era manifestată.
"Nu, eu nu plâng, nu-mi şade în obicei", a răspuns Vlas la întrebarea dacă ea nu plânge.
