Nici cocoşii nu cântă. Necum să mai auzi clasicul behăit de miel. În urmă cu 20-30 de ani, joi seara behăitul mieilor aduşi de la turmă te scotea din pepeni. N-am stat niciodată să văd cum se desfăşoară o tăiere. Nici în copilărie şi nici acum. Astăzi ar fi şi mai greu. Şi din cauza valului de tristeţe care m-ar copleşi. Dar şi din cauză că nu prea mai taie nimeni. Oamenii nu mai au oi. Le-au părăsit de pe vremea colectivizării. Eventual, se înţeleg câte patru familii. Ţine fiecare câte un picior de miel. Care din faţă şi care din spate? Simplu. Prin tragere la sorţi şi la kilogram. Aşa că ieri-dimineaţă cei care au găsit ortaci pentru împărţirea unui miel au plecat în piaţa mare din Orăştie.
Piaţa din Vinerea Mare este cea mai importantă de peste an. E un fel de târg. Vin şi chioşcurile cu turtă dulce, şi ţiganii cu blugi, şi comercianţii rătăcitori de încălţăminte chinezească, şi mături, şi măturoaie, şi ferestre de plastic cu geam şi termopan, şi fotolii îmbrăcate în pânză sintetică strălucitoare. Pe tarabe găseşti şi geci, şi baticuri colorate, şi sandale de gumă, şi târlici de plastic.
Este cam aceeaşi lume ca acum 50 de ani. Doar că pantofii sport sunt din China, cârnăciorii sunt umflaţi cu E-uri, apă şi grăsime şi sunt pompaţi în maţ de plastic. Oamenii sunt îmbrăcaţi la fel de modest. Ţăranii coborâţi din satele de pe Valea Orăştiorii se disting după port. Iar domni, oamenii cu bani, muşteriii, au burtă mare şi strâmbă din nas la aproape orice. Ca acum o sută de ani.
„Noutatea” faţă de acum 50-100 de ani ar fi mesele cu ruşi. În mijlocul pieţei, pe două-trei mese, moldovenii şi ruşii vând mărunţişuri aduse de peste Prut. Drujbe, seturi de chei tubulare şi fixe, stropitori de pomi, pompe care se ard la prima fluctuaţie de curent, foarfeci de vie, curse de şoareci, lanţuri de bicicletă. Dacă faci un efort, găseşti şi piese de schimb de la naveta Soiuz. Toate sunt ieftine şi ţin măcar până ajungi acasă.
Tot acest univers de bâlci se repetă în fiecare sâmbătă şi nu are nimic de Paşti. Doar în hală sunt cele de-ale gurii. Dar mult mai puţine ca altădată. Smântână la borcan cu 2,5 euro kilogramul, telemea din toamnă cu 4 euro, nişte lapte la PET (1,5 euro pentru 2,5 l) şi multe mere zbârcite, dar nespus de dulci şi de parfumate pentru 0,5 euro pe kilogram. În schimb, nu mai găseşti nici unt sărat de oaie, nici ulei de dovleac „nealtoit” cu Unisol, nici păsări vii, nici ouă de raţă, de bibilică sau de gâscă. Pe o masă de beton se vând şi „sămânţuri” aduse din Ungaria, şi miere (mult mai puţină ca altădată!). Ceva s-a schimbat în ultimii doi ani. Şi vânzătorii, şi cumpărătorii sunt mai puţini. E mare lipsă de bani.
– S-au scumpit ca dracu, Doamne iartă-mă! zice o femeie.
Paştele nu mai este atât de solemn şi de bogat. Cei mai mulţi îl trăiesc în fugă. Sau departe, în Spania, în Italia, în Grecia. Cineva chiar spune cuiva o poveste.
– Dragă, cinci case de lângă mine sunt pustii. Una lângă alta. Sunt plecaţi din ţară şi mă apucă frica!
Pe la 11, piaţa de Vinerea Mare se sparge. Pe vremuri ţinea până după-amiază. Mulţi rămâneau şi pentru sâmbătă dimineaţa. Acum se termină repede şi mulţi îşi strâng calabalâcul fără să fi vândut nimic. De la o tarabă, un pensionar venit cu verdeţuri şi arpagic strigă în spatele meu:
– Băi, frate, ce faceţi voi acolo la Bucureşti?
