După ce l-a periat şi l-a scuzat pe Ion Iliescu, Vladimir Tismăneanu îl execută pe fostul său interlocutor şi amic politic cu aceeaşi luciditate cu care Stalin şi comuniştii îşi executau subordonaţii. Pe blogul său, Tismăneanu face o critică perfectă a rolului jucat de Ion Iliescu, având însă grijă să se scuze pe sine, pe tatăl său şi să nu sufle o vorbă despre comunismul lui Traian Băsescu. Iată execuţia lui Tismăneanu, activist cu o carieră mai ştearsă şi dominată de acelaşi curaj de tip sovietic. (C.N.)Un trecut de inchizitor: Ion Iliescu, Europa Libera si “asanarea strazii”
03/04/2010
Numai pentru faptul ca am indraznit sa spun niste truisme privind “Institutul Revolutiei” m-am vazut ”infierat cu manie proletara” de Ion Iliescu. Intr-un patimas avant retoric, fostul prim secretar al CC al UTC, sef al sectiei de propaganda a CC al PCR, fost secretar al CC al PCR, etc etc ma acuza ca as fi fost unul dintre adulatorii lui Ceausescu. Absolut eronat . N-am publicat niciun un rand in Scanteia ori Era Socialista, organele oficiale ale PCR, n-am lucrat in aparatul ideologic, am facut facultatea in cadrul Universitatii din Bucuresti, tot acolo mi-am sustinut doctoratul in 1980 cu o teza despre Scoala de la Frankfurt, nu despre “gandirea tovarasului NC”, n-am absolvit niciun curs la “Stefan Gheorghiu” (orice ar afirma pe diverse forumuri unii si altii), n-am lucrat in cadrul “Academiei de Stiinte Sociale si Politice” (condusa de Mihnea Gheorghiu), nu mi-am castigat viata scriind ode, imnuri si panegirice. Erorile de junete (un idealism stangist avandu-si in fond radacinile in educatia primita, veneam dintr-o familie a stangii radicale, cateva texte conformiste) le-am amintit eu insumi si am spus limpede ca le regret. De aproape trei decenii scriu de pe pozitii deschis democratice si anti-totalitare.
Preocupat asadar sa-mi mistifice trecutul, fostul presedinte Ion Iliescu si-l uita pe al sau. Ori il neaga in chip duplicitar. Recurge la refulari convenabile si la defulari agresive. Cel care a pretins, inclusiv in cartea de dialoguri cu mine aparuta in 2004, ca ar fi fost un activist ideologic luminat, un adeversar al “masurilor administrativ-birocratice”, apare din documentele recent accesate de istorici drept un inchizitor fidel liderului partidului si doctrinei oficiale. Nu, Iliescu nu a fost un Dubcek in embrio. Ideile sale nu erau de fapt inrudite cu cele ale reformatorilor de la Praga. Pluralismul i-a dat mereu frisoane. Mai putin paranoic decat Ceausescu (paranoia tinea de sistem, cum a demonstrat Jacek Kuron, celebrul disident polonez), mai putin rudimentar decat un Emil Bobu, mai putin gongoric decat Dumitru Popescu, mai putin malitios decat Malvolio Leonte (Rautu), mai putin inclement decat un Vasile Patilinet, de pilda, activistul PCR Iliescu nu era mai putin indarjit intru “apararea cuceririlor revolutionare ale poporului”. Forma sa mentala a fost si ramane esential una a monolitului. In timpul dictaturii, nu ar fi cedat nicicum la capitolul “cresterii rolului conducator al partidului”. Custode vreme de decenii al “angajamentului revolutionar al tinetetului”, sacerdot devotat al al unui marxism-leninism incremenit, ostil oricarui revizionism, el a evitat cu strictete sa devina un “fractionist”. Nu a semnat “Scrisoarea celor sase”, preferand sa contemple de pe margine convulsiile finale ale regimului. Tocmai din aceste ratiuni, nomenklatura il vedea drept urmasul ideal al lui Ceausescu. Masacrul din decembrie 1989 a fost falsul sau botez ca “emanat” al unei revolutii pe care nu a inteles-o niciodata in semnificatia ei autentic anticomunista. Sigur, peste ani, Ion Iliescu a admis, in discutiile din volumul Marele soc, faptul ca bilantul comunismului a fost unul “globalmente negativ”. Dar nu a ajuns sa recunoasca faptul ca el insusi a participat activ, inainte si dupa 1989, la ceea ce a facut din comunism o incarnare a Raului politic, social si moral. Intre Iliescu, conducator al demascarilor de studenti in 1956-1958 (prigoana incepea cu macabrele sedinte de denuntare si era urmata de arestari, de batai cu sacii de nisip, de ani grei de temnita), si cel care denunta manifestantii pasnici din Piata Universitatii in 1990 (ori cel care il insulta in aceste zile pe Doru Maries) exista o continuitate incontestabila pe care biograful politic, daca este sa scrie cu onestitate, nu o poate ignora. Lexicul urii si ura ca instrument politic sunt in fond inseparabile.
Aflam acum, gratie istoricului Adrian Cioflanca, cat de implicat a fost Ion Iliescu in campaniile imptriva postului de radio “Europa Libera”. Dar si in cele impotriva religiei si in acelea, de o stupiditate fara margini, impotriva modelor “occidentale” (jeans, plete, barba, fuste scurte, muzica rock etc). Vedea pretutindeni pe atunci, la sfarsitul anilor 60 si inceputul anilor 70, incercari de subminare, huliganism, “slabiciuni ideologice”. Doamna Ana Sincai poate depune marturie pentru rolul lui Ion Iliescu, pe atunci Ministrul Tineretului (functie detinuta ex oficio de seful UTC-ului) in pedepsirea partcipantilor la demonstratia studenteasca de Cariun din 1968. In 1970, cerea cu virulenta indignare anti-occidentala “intarirea vigilentei revolutionare” si saluta echipele terorizante care se ocupau cu sfasierea fustelor si tunsul obligatoriu in numele “asanarii strazii” (anticipare a apelurilor din aprilie-iunie 1990 pentru “curatirea” Pietii Universitatii!). Mai suntem unii care ne amintim acele clipe deopotriva rusinoase si absurde. Eu unul imi amintesc, era cred in toamna anului 1970, asemenea raiduri chiar in fata cladirii rectoratului Universitatii din Bucuresti. Sunt sigur ca numerosi fosti colegi isi amintesc cu oroare de acele actiuni infame menite sa anihileze orice expresie a autonomiei individuale. Acum stim ca Ion Iliescu nu doar ca le aproba, dar le si le patrona. Iata un fragment din speech-ul lui Iliescu impotriva Europei Libere precum si linkul la excelentul blog al lui Adrian Cioflanca:
“Postul de radio «Europa liberă» nu este bruiat, este ascultat şi desfăşoară o activitate susţinută, de diversiune. Ce reprezintă acest post de radio este foarte bine cunoscut, este creat, este finanţat de organele de informare ale Statelor Unite, de organizaţia de spionaj a Statelor Unite, de C.I.A. A fost şi demascat ca atare; în parlamentul vest-german s-a cerut deschis guvernului vest-german ca să ceară înlăturarea acestui post de pe teritoriul R.F.G. pentru că este o chestiune şi de demnitate naţională a acestui stat care pledează, care promovează o anumită deschidere în politica internaţională şi este o încălcare chiar a suveranităţii acestui stat menţinerea unui post alimentat de oficine străine. Cine lucrează la acest post este de asemenea un lucru foarte bine cunoscut, sînt oameni, sînt fugari, sînt oameni vînduţi, sînt oameni care n-au nimic cu interesele poporului nostru, sînt elemente înrăite, duşmănoase, foşti legionari sau fugari mai recenţi, nişte băieţi zăpăciţi de o anumită propagandă şi care pînă la urmă nu au găsit altă sursă de existenţă decît de a se pune în slujba acestor cercuri vrăjmaşe ţării noastre cum este Cornel Chiriac şi cum sînt fraţii Petrescu şi care mai sînt acolo, la postul acesta de radio.
Spun aceasta, tovarăşi, [pentru] că întîlnim printre unii tineri de-ai noştri chiar şi nişte întrebări, printre întrebările pe care le pun elevii într-o serie de şcoli şi o seamă de alţi tineri, de unde se vede sursa de inspiraţie foarte directă de la acest post de radio şi se constată şi o anumită doză, una din platformele ideologice ale acestui post de radio este de a alimenta acest sentiment de ploconire servilă, de slugărnicie în faţa occidentului, occidentului luminat, promotor al libertăţii individului în lumea contemporană”.
http://adriancioflanca.blogspot.com/
Pe blogul ei, scriitoarea Angela Furtuna publica un text rascolitor, de o maxima claritate, semnificativ intitulat “Destul, Ion Iliescu!” Este intr-adevar socant ca la doua decenii de la colapsul formal (dar insangerat) al sistemului totalitar, o sechela a acestuia continua sa faca mare parte din jocuri intr-o Romanie ce-si viseaza intrarea in normalitate. O normalitate intemeiata pe adevar, nu pe legende propagandistice. Ion Iliescu apartine unui timp istoric revolut. Mentalul sau este unul intepenit in cliseele limbii de lemn comuniste. Ar fi putut sa invete politic (au facut-o un Kwasniewski in Polonia, un Horn in Ungaria, un Iakovlev in fosta URSS), dar se dovedeste ca exercitiul, atata cat a fost incercat, a esuat.
