Gelu Voican Voiculescu, personaj ciudat şi cu înclinaţii ezoterice, spune cum au fost păcăliţi manifestanţii opoziţiei (pe atunci „Căposu” şi Câmpeanu erau socotiţi ca emblematici pentru partidele istorice) pentru a face loc susţinătorilor. Adică el şi ceilalţi răsăriţi din spuma mării manevrau cu inteligenţă. Iar mulţimea, pro PNŢ şi PNL, era extrem de naivă şi a fost păcălită fără să se prindă.
Mă tem că Gelu Voican Voiculescu lungeşte coada pisicii. La un moment dat, în acele zile în care agitaţia era la un pas de o nouă revoluţie, am ajuns în clădirea din Piaţa Victoriei (şi atunci, tot ca jurnalist!). Mulţimea furioasă invadase Guvernul şi nu voia decât un singur lucru. Să scape cumva de comunişti şi de oamenii lor. Erau bucureşteni din stradă care nu mai vorbeau de salvarea „idealurilor comuniste întinate” de Ceauşescu. Voiau direct lichidarea sistemului. Urmărind valul de furioşi (trei sferturi erau tineri, unii arătau a copilandri sau a puiuţi de pe stradă) am ajuns chiar în biroul lui Gelu Voican Voiculescu.
Personajul era un fel de ministru sau chiar de vicepremier. Nu-mi aduc aminte exact ce şi nici n-am timp să caut prin arhive. Oricum, era între primele „goange” ale noii puteri. Oamenii voiau să-l linşeze. În acelaşi timp, în biroul său mai erau şi oameni care îi ţineau partea. Părea logic. Unii pro, alţii contra. Şi cel mai tare în clonţ şi cu o privire mânioasă era un tip pe care l-aş recunoaşte şi acum, după 20 de ani. Purta o geacă de piele, era tuns ca la unitate şi avea o prognaţie cam de un centimetru şi jumătate în genul „plouă-n gură”.
L-am întrebat cum îl cheamă şi de unde este. Mi-a spus că este din grupul muncitorilor din Giurgiu, veniţi să susţină FSN-ul şi pe Ion Iliescu. Adică „ai noştri”, cum zice în interviu Gelu Voican Voiculescu. Ei bine, în acel birou, numărul „alor noştri” a crescut pe nesimţite şi mai cu urlete, mai cu ameninţări, mai cu coate şi brânci l-au golit. Sigur, Gelu Voican Voiculescu a ieşit pe sus printre primii, peste o masă, ajutat tot de ai săi.
Când am plecat, în holul de la ieşire, am văzut cum unii dintre invadatori erau traşi de nişte civili şi duşi spre un subsol al clădirii. Mai târziu am aflat că au fost bătuţi măr de „funcţionari din guvern” şi de „nişte civili”.
Săptămânile fugeau ca şoarecii scăpaţi din sac şi am intrat repede în primăvară. Ca din întâmplare, peste două luni, am ajuns într-un loc în care se aflau câţiva demnitari de şcoală nouă. Şi undeva, mai la fereală, gărzile lor savurau tabaciok-ul şi sporovăiau. Cine sunt ăia, am întrebat unul dintre oficiali. Gărzile lui Voican, ale lui Petre Roman şi ale nu ştiu cui. Între ei, ”băiatul din Giurgiu”, cel cu maxilarul inferior scos la înaintare.
Morala: ai noştri, adică muncitorii de la Giurgiu, erau ofiţerii de la Băneasa sau de la o altă unitate a fostei Securităţi.
Concluzia: nu numai pe entuziasmul mulţimii fascinate de FSN s-a ridicat noua putere. Mulţimea pro-Iliescu asigura decorul. Consolidarea noii puteri se făcea cu ajutorul serviciilor secrete. N-aş putea băga mâna în foc că erau de la paraşutişti, de la altă armă, de la Securitate, de la DIA sau de la DIE. Dar în nici un caz nişte muncitori entuziaşti şi patrioţi din Giurgiu!
