Zorii zilei de vineri, când, de obicei, „Flacăra lui Păunescu” ajunge în chioşcuri, au adus şi vestea tristă că poetul tocmai încetase din viaţă, în urma unor lupte crâncene pentru supravieţiure.
L-am cunoscut încă din octombrie 1963, când, amândoi am devenit studenţi ai Facultăţii de Litere din Bucureşti. Mai mult, destinul a făcut să fim colegi de grupă şi cu soţia sa de atunci, poeta Constanţa Buzea, grupă în care mai era şi Dorin Tudoran, iar ulterior i s-a alăturat şi Ion Alexandru. Acum, când scriu aceste rânduri, îmi dau seama că a fost o grupă unică în cronica acestei Facultăţi: pe lângă cei de mai înainte, care au intrat în istoria literară românească, s-au mai aflat: eminenta folcloristă Stanca Fotino-Ciobanu, lingvistele de excepţie Elena Toma ( lector de Limba Română la Universitatea din Padova-Italia), Nicoleta Coatu, Mioara Catrani-Popescu. Şi, desigur, numeroşi colegi ce au devenit profesori de Română ce au instruit atâtea generaţii. Spunând aceste amănunte, mă gândesc la faptul că acel climat de excepţie, de emulaţie, de desoperire a cărţilor de poezie, proză ori filozofie, interzise imediat după 1945 şi care atunci începuseră să fie accesibile, deci acea atmosferă aparte a fost posibilă şi datorită colegilor cu care peste timp aveam să ne mândrim: Păunescu, care era cel mai plin de vitalitate, dar nu la nivelul cunoscut şi recunoscut mai târziu, chiar blândul Alexandru şi delicata Constanţa. Pe urmă, cum, chiar când ei erau pe bancile facultăţii, au avut bucuria să le apară volumele de debut- Ultrasentimente ( Păunescu), Cum să vă spun (Alexandru), De pe pământ (Constanţa Buzea) – aceste evenimente ne-au stimulat şi pe noi în diferite feluri. Nu era puţin lucru ca între cei 20 din grupă să se afle trei poeţi în plină afirmare, iar la examenul de Literatură Română Contemporană din anul final să-mi cadă subiectul Poezia tânăra şi, în primul grup de cinci aflaţi în sală, să fie Alexandru, Buzea, Calciu, Catrani şi Constantin…
După terminarea facultăţii, Păunescu a lucrat în presa literară, iar eu am ajuns la revista Lumea, discuţiile au fost rare. Lui i-au apărut noi volume de poezie şi publicistică, a primit premii ale Uniunii Scriitorilor, cariera sa a fost ascendendă, a avut chiar o bursă în SUA. Era un NUME când, în 1973, a fost numit la conducerea revistei săptămânale Flacăra pe care a schimbat-o din temelii. Dintr-o revistă ternă, ale cărei numere se pregăteau cu cel puţin trei săptămâni înainte, asta datorită şi procesului greoi de tipărire, a făcut o publicaţie extrem de vie, ancorată profund în realitate. Dar, mai înainte de orice, a adus în jurul său publicişti de excepţie, nume de referinţă încă de atunci în ziaristica românească. Unii dintre ei avea mari probleme la „dosar”, pentru care autorităţile ar fi fost în stare să-i lase pe drumuri, dar Păunescu s-a luptat ca pentru propriii copii. Ioaniţoaia ar putea spune multe în acest sens. Colecţia stă mărturie, dar mai trebuie ceva înţeles: contextul în care au apărut acele uluitoare anchete, reportaje ori comentarii, adesea atât de incomode. În spatele tuturor, Păunescu s-a aflat ca stimul, dar şi ca asumare a răspunderii, şi n-au fost puţine cazurile în care Flacăra şi ziariştii ei au incomodat până în măduva oaselor autorităţile ce se considerau dincolo de contingent. În acele vremuri, când vorbeam la telefon, mă întreba ce mai fac şi ce mai este nou, şi îi răspundeam că la „Casa Scânteii este ceaţă”. Se amuza, mereu, iar într-o bună zi a izbucnit, spunând că şi când se va ridica acea ceaţă nu vom mai vedea nimic! După 1975, mi-a cerut să fac o rubrică la Flacăra. Am convenit pe loc asupra titlului ei şi a mărimii. Dar, ca şi în alte cazuri, ne-am izbit de o problemă; ancheta lui Pacepa la revista Lumea după povestea de iubire Zoia Ceauşescu-Mihai Matei a avut ca urmări, între altele, interdicţia de a semna cu numele propriu. Mi-a acceptat pseudonimul Petre Nicolae. Dar, mai presus de orice, aici, acum, trebuie să spun că din acea rubrică s-a născut o carte – Mondo Umano?. Motto-ul acestei cărţi spune totul despre ce am vrut să fac stârnit de el la acea oră şi în acea vreme: „Dacă citeşti numai lucruri bune, nu le poţi crede”. Dintr-o altă rubrică- Miliardarii – mi-au apărut două volume dedicate miliardarilor lumii: Onassis, Niarchos, Hughes, Vanderbilt, etc. Nu despre mine este vorba acum, ci despre ceea ce a facut el pentru multi, si a facut enorm. Peste timp, am refăcut imaginea lui din acele vremuri şi n-am înţeles când a avut timp să scrie poezii, să facă mari interviuri, să conducă o revistă în viaţa căreia s-a implicat total, să realizeze emisiuni de radio şi de televiziune şi să conducă reuniuni ale Cenaclului Flacăra. La asta adaug orele de iubire şi de viaţă personală, dacă a avut-o, şi nu mai ştiu ce a mai făcut el pe lumea asta în care a lăsat urme adânci. Ştiu sigur că şi aici, pe forum, va fi înjurat pentru ce a scris despre Ceauşescu. Dar vreau să spun ceva în cunoştinţă de cauză. Prin 1980, cred, de un 26 ianuarie, a scris o asemenea poezie. Avea multe, foarte multe catrene. Între ele a vârât vreo şase de o violenţă ieşită din comun, despre condiţia ţăranilor, a artiştilor şi a valorilor, precum poemul Analfabeţilor, el sperând că vigilenţa cenzorilor va aţipi. Nu a fost aşa, şi tot poemul A FOST RESPINS! Altă dată, publicistul Ilie Purcaru, dat şi el afară de la conducerea unor publicaţii din cauza unor greşeli ideologice, mi-a povestit că, scriind un editorial despre 23 august, el relua, de fapt, articolul publicat înainte cu vreo 25 de ani, şi pe care-l republica mereu, uneori schimbând un citat. Ajuns la Flacăra, singurul care s-a prins a fost Păunescu, a cărui memorie era fenomenală, el putând recita versuri o noapte întreagă.
În viaţa şi activitatea lui a avut lumini orbitoare, dar şi pete, unii s-au legat doar de ultimele. Nu sunt de partea lor, întrucât cred că Adrian Păunescu a fost o personalitate puternică, generoasă, sensibilă, ce a dat sens şi conţinut condiţiei creatorului, sublimând valoarea incontestabilă a patriotului de aleasa stirpe care a fost şi va rămâne.
