Raportarea decidenţilor din România la „cazul Ucraina” evidenţiază neajunsuri profesionale majore. Comparând filmul ultimelor luni cu ceea ce s-a petrecut pe teren, multe fapte dau de gândit.
Oficialii noştri nu cunosc suficient dosarul Ucraina. Ministrul de resort vorbea, la un moment dat, despre înţelegerea de la Kiev dintre protestatari şi putere, ca peste trei ore puterea să fie înlocuită. Apoi, nu s-au evaluat realist amploarea nemulţumirilor din societatea ucraineană, nici slaba capacitate a noii puteri de a integra, prin decizii convingătoare, populaţia Ucrainei. Pe de altă parte, orientările protestatarilor kieveni nu au fost univoce, cum s-a asumat la noi, deşi în ţările occidentale s-a semnalat, pe bună dreptate, această împrejurare. Sunt doar câteva exemple dintr-un şir întreg.
De la început, în ţara noastră au fost voci care au sugerat prudenţă, prevenind că nu va fi un conflict deschis al marilor puteri în jurul Ucrainei, ci o abordare de altă natură. Cei responsabili au continuat, însă, cum arată exprimările publice, refrenul conflictului. Pe deasupra, ar fi fost de observat că unii responsabili europeni au atenţionat de la început că în Ucraina trebuie discutat nu doar cu grupuri preferate, ci şi cu populaţia.
S-a putut sesiza, de asemenea, că reprezentanţi români vorbeau de respectarea acordurilor din 1994, în vreme ce Federaţia Rusă trimitea la înţelegeri ruso-americane şi ruso-germane care au pus capăt „Războiului Rece” şi care, în mod evident, au prevalat până în clipa de faţă. Peste toate, în atmosfera întreţinută de oficiali funcţionează o cunoaştere sumară a istoriei, plină de generalităţi de mult depăşite de schimbările din lumea în care trăim.
Decidenţii politicii externe de la noi nu au o optică organizată asupra relaţiilor cu regiunea Europei Răsăritene, cum au alte ţări din zonă (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia etc.). Reacţiile lor sunt mai mult reflexe, opticile rămân rigide. Se lucrează infim la elaborarea unei analize sistematice. Bunăoară, ei nu au observat ceea ce George Friedman anticipa (în „The Next 100 Years. A Forecast for 21st Century”, Anchor, New York, 2009) de câţiva ani: „Care va fi relaţia dintre Rusia şi vecinii săi – această întrebare va reprezenta următoarea fază majoră în istoria lumii – în 2020 şi în anii de până atunci” (p.102). Rafinamentele şi subtilităţile actualei politici internaţionale rămân nedesluşite oficialilor autohtoni. Ca urmare, România nu-şi poate juca rolul important ce-i revine, cel puţin ca parte a regiunii.
Se poate uşor sesiza că niciunul dintre cei care se exprimă frecvent nu a elaborat vreo analiză coerentă a situaţiei. Din păcate, în România actuală nu este obiceiul de a gândi cu metodă şi de a formula sub semnătură analize de care autorul să răspundă în timp, totul fiind lăsat în seama vorbelor de ocazie. Vizibil, gândirea sistematică oboseşte, iar conformismul este mai la îndemână. Nu se formulează opinii în scris pentru ca mâine, conform unui prost obicei, acelaşi opinent să poată spune ceva diferit, poate contrar. În orice caz, trebuie subliniat din nou că isteţimea nu ţine loc de pricepere, iar mimetismul nu înseamnă profunzime.
Subzistă la responsabilii autohtoni o distanţă mare între analiza istorică, analiza societăţilor actuale şi luarea de poziţie. Analiza istorică se face pe apucate, încât, recent, chiar unii dintre cei mai importanţi istorici (C. G. Giurescu sau Răzvan Teodorescu) au trebuit să arate că, în cazul menţionat, lucrurile stau altfel. Analiza societăţii nu iese din preluarea în viteză a unor clişee neoliberale, ce se combină în grabă cu moşteniri clasate de istorie. Cum se ştie, neoliberalismul întruneşte de ani buni critici serioase în SUA, Germania şi în alte ţări, iar lacunele sale sunt percepute de democraţi din regiunea noastră. Pe de altă parte, aşa cum atestă studiile de specialitate, publicate în ultimii ani chiar sub egida ONU, ceea ce decidenţi români consideră a fi tranziţie spre societatea deschisă nu este împărtăşit de ţări comparabile, consecinţa fiind aceea că ţara noastră este plasată în analize doar în faţa Ucrainei. Trebuie luat în seamă adevărul că între tiranie şi libertate se interpune primejdia oligarhiei, iar reducerea democraţiei la competiţie periodică, într-un mediu corupt, nu este decât o altă împotmolire. În mod limpede, o viziune democratică actualizată şi reflexivă asupra societăţii a devenit necesară în politica externă a ţării noastre, pe baza căreia să se facă analize şi proiecţii.
Am căutat să întrevăd mişcările Rusiei, Germaniei, Chinei şi SUA folosind analize recente (precum cele datorate lui Helmut Schmidt, George Friedman, Martin Jacques, Giles Chance, Mark R. Levin, Fareed Zakaria etc.) în volumul „Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică” (Editura Academiei Române, 2012). Rămâne valabilă observaţia din această lucrare că Rusia va invoca în politica internaţională interese strategice şi va căuta să ţină la cât mai mare distanţă contiguitatea terestră cu cei pe care îi socoteşte rivali. Observam că Rusia parcurge o evoluţie care-i ocupă agenda şi va căuta să discute, inclusiv chestiunile regionale, direct cu SUA. Cum am arătat în intervenţii publice, chiar la izbucnirea „cazului Ucraina”, spre această discuţie se va înainta, dincolo de toate nuanţele.
Fiind situată la limita răsăriteană a UE şi NATO, România, la rândul ei, resimte nevoia să-şi conceapă durabil relaţiile cu Rusia. Dar aceasta trebuie cunoscută, cel puţin în datele indispensabile aşezării relaţiilor. În acest sens, există analize calificate în Germania, Franţa, SUA şi în alte ţări, care ar trebui consultate. În orice caz, premisele relaţiilor româno-ruse ce ar trebui valorificate acum, în opinia mea, sunt: a) apartenenţa României la UE şi NATO este pilonul politicii sale; b) aranjamentele strategice SUA-Rusia şi Rusia-Germania sunt determinante în politica externă pentru regiunea în care trăim; c) trebuie luate în considerare acordurile de securitate existente şi preocupările tuturor celor implicaţi; d) nu duc la soluţii nici ignorarea voinţei exprimate în mod democratic a comunităţilor (care s-a încercat în istorie) şi nici insularizarea Rusiei (de asemenea, încercată); e) Rusia însăşi se află în procesul modernizării, iar societatea ei este într-o schimbare deschisă alternativelor în politica externă (euroatlantismul sau euroasiatismul fiind printre posibilităţile de evoluţie); f) alături de puterile epocii, Rusia este unul dintre garanţii frontierelor Europei Centrale şi Răsăritene ieşite din ultimele două războaie mondiale; g) resursele şi piaţa Rusiei, cooperarea acesteia, sunt importante pentru economiile europene, mai ales pentru dezvoltarea celor situate în partea Europei în care ne aflăm.
Nu este totdeauna uşor să pui de acord premisele amintite. Tocmai aici este rolul diplomaţiei. Diplomaţia nu mai este de mult doar aranjament mărunt de culise, conversaţie protocolară sau tehnică de încheiere a unei şedinţe, cum se crede în mod naiv la noi, ci promovarea unei proiecţii a relaţiilor, cu repercusiuni benefice în societatea respectivă. Pe această cale, a valorificării împreună a premiselor evocate, într-o viziune elaborată, va trebui perseverat.
Suntem astăzi după un sfert de secol de evoluţie pozitivă, încât nici o forţă importantă din spaţiul euroamericanoasiatic actual nu caută să facă reversibilă istoria. „Războiul social mondial” al lui Nolte, prizat acum în Europa Răsăriteană de persoane cu pretenţii prea mari pentru viziunile lor mediocre, a intrat de mult în istorie. „Stânga” şi „dreapta” nu sunt cele de odinioară şi nu sunt nicidecum delimitabile univoc, cum se crede, tot superficial, la noi. Desigur, este un fapt acela că, în condiţiile crizei din unele ţări, reapar nostalgici ai anilor treizeci din secolul trecut, care cred că este ora revanşei şi care desfigurează democraţia într-un fel sau altul. Dar aceştia, oricât de vehemenţi, nu dau, totuşi, tonul. Pe de altă parte, în Europa, Germania a arătat cel mai clar cum se procedează în abordarea trecutului – fără nostalgii şi aducând părţile la a învăţa din conflicte şi tragedii. Fiecare parte câştigă învăţând din istorie, iar învăţarea este indispensabilă, dacă vrem soluţii durabile, nu doar expediente.
Nu dă rezultate nici formula „conflictului civilizaţiilor” a lui Huntington, stilizată acum ca opoziţie între Europa şi Orient, sub care se ascunde mai nou lipsa de idei. Sunt prea largi condiţionările reciproce şi împrumuturile între aşa-zise „civilizaţii aflate în competiţie” ca să mai poată fi luată în calcul o asemenea formulă. Valorile europene – sintetizate în doctrina drepturilor şi libertăţilor individului şi cetăţeanului – rămân fundamentul politicii raţionale şi trebuie promovate fără ezitare. Nu ca simplu ornament ideatic, ci ca impuls pentru schimbarea efectivă a societăţilor. Iar apartenenţa la UE şi NATO se cuvine să fie mai mult decât în declaraţii, anume, un imbold pentru schimbare economică, instituţională şi culturală în serviciul cetăţenilor şi, în fond, un ansamblu de valori inspiratoare.
În dreptul fundamentului evocat mai sus, trebuie atins acum, din nou, consensul părţilor, care părea asigurat după 1989, dar care este tulburat de „cazul Ucraina”. Nu rezolvă nimic o nouă confruntare internaţională, iar revenirea la războiul „rece” aduce daune tuturor. Un război „rece” în era globalizării ar distruge progresele instituţionale, nemailăsând loc pentru evoluţia de care regimurile existente, inclusiv democraţiile, au nevoie. Soluţiile sunt în cu totul altă direcţie.
Nu altcineva decât omul care a contribuit enorm la construcţia europeană – mă gândesc la fostul cancelar german Helmut Schmidt – făcea remarci bazate pe o cunoaştere profundă. Între altele, aceasta: „Deoarece europenii nu găsesc pentru timpul previzibil o politică externă comună, Rusia nu poate fi legată, deocamdată, decât economic, dar nu sub aspectul politic, de Europa” (Helmut Schmidt, „Die Mächte der Zukunft. Gewinner und Verlierer in der Welt von morgen”, Goldmann, München, 2006, p.187). Altfel spus, ataşarea forţelor de pe continent la valorile Europei unite presupune încă evoluţii de toate părţile. Nu mai insist asupra faptului că Europa unită nu mai este ceea ce au conceput Adenauer, de Gaulle, Brandt sau Delors şi are nevoie ea însăşi de clarificări. Iar dezvoltarea presupune astăzi, ca şi altădată, idei şi iniţiative noi, nu repetarea vechilor clişee.
Opinia mea este aceea că ne îndreptăm, deja după multe indicii, spre aranjamente internaţionale în succesiunea acordurilor de la Helsinki (1975). Aceste noi aranjamente vor trebui nu doar să consacre statu-quo-ul, ci şi să pună capăt efectiv urmărilor nefaste ale celui de Al Doilea Război Mondial, în aşa fel încât nimeni să nu se simtă nedreptăţit sau periclitat. şi în istorie, din când în când, este nevoie de înnoirea abordărilor. În definitiv, s-au schimbat până şi competiţiile, şi confruntările şi ducerea războiului. Acum este de lucrat la conceperea şi construcţia unei noi înţelegeri şi a acordurilor corespunzătoare, de care Europa are strictă nevoie, în locul tentaţiei luptelor fără sfârşit ale trecutului. România poate juca un rol proeminent în regiune numai dacă îşi elaborează o perspectivă adusă la zi asupra acesteia. Politica ei externă poate dobândi profil recunoscut înaintând, cu contribuţii elaborate competent, de oameni care au capacitatea gândirii proprii, pe direcţia menţionată. Aşa cum, spre exemplu, reprezentanţii americani au accentuat din nou – subliniind că nu mai este vorba doar de ceea ce SUA pot face pentru România, ci de ceea ce pot face împreună cele două ţări pentru consolidarea lor – este nevoie de trecerea de la politica externă de simplă ajustare la evenimente, la o politică externă de asumare de sine, cu idei proaspete şi iniţiative responsabile.
