Am mulţi prieteni judecători şi avem multe puncte de vedere comune. Însă, uneori, când aceştia se supără, mă tachinează cu întrebarea de ce trebuie să fie procurorii magistraţi?
Întrucât această întrebare o pun cu insistenţă unii politicieni supăraţi cu ocazia unor apariţii televizate, dar şi unii reprezentanţi ai presei scrise, voi încerca să formulez un răspuns scurt, dar cuprinzător.
Introdus în urmă cu peste 700 de ani pentru a pune capăt sistemului acuzaţiei private, pentru a exercita în numele societăţii dreptul de răzbunare publică, procurorul a întrunit imediat sufragiile specialiştilor timpului. „Avem o lege minunată”, spunea ceva mai târziu Montesquieu, fascinat de această nouă instituţie a procurorului, care a schimbat fundamental procesul penal.
La început, în Franţa, unde a apărut Ministerul Public, procurorii erau numiţi şi revocaţi de rege, ca şi ceilalţi magistraţi, dar ulterior regalitatea a renunţat la dreptul de a-i revoca pentru ca puterea executivă să nu aibă posibilitatea de a-i schimba, atunci când doreşte.
Procurorii au devenit astfel reprezentanţi ai societăţii, care nu are interes să-i schimbe decât atunci când nu îşi vor fi făcut datoria, ca şi pe ceilalţi magistraţi, judecătorii.
Toate spiritele luminate ale vremii (Filangieri, Carrara, Bentham) au militat pentru tăierea cordonului ombilical între puterea executivă şi Ministerul Public.
Cunoscutul profesor Ioan Tanoviceanu consemna în 1912: „Inamovabilitatea membrilor Ministerului Public este prima condiţie a independenţei lor, iar această independenţă este cea mai de seamă chezaşie pentru libertăţile cetăţeneşti şi pentru realizarea unei justiţii represive demne şi serioase.
Puterea executivă, aproape pretutindeni, a persistat şi persistă în a-şi conserva deschisă o portiţă prin care să se strecoare continuu presiunea mâinii sale animată de motive şi interese străine justiţiei.
Dependenţa Ministerului Public de puterea executivă, iată portiţa!
Toţi autorii de drept penal, toţi specialiştii şi toţi cei ce năzuiesc să asigure justiţiei condiţiunile unei desăvârşite funcţionari, susţin cu argumente ce nu cunosc replică independenţa Ministerului Public”.
Iată deci că societatea, ale cărei interese sunt reprezentate de procurori, este cea care are nevoie ca procurorii să fie magistraţi.
Procurorii sunt magistraţi nu numai în România, ci în majoritatea ţărilor europene, dar, chiar şi acolo unde nu sunt magistraţi au, în fapt, aceleaşi drepturi ca şi judecătorii, pot deveni judecători şi pot, ulterior, redeveni procurori.
În ceea ce priveşte Ministerul Public din România, acesta a cunoscut o serie de reforme succesive în ultimii 15 ani, în încercarea de a-l transforma într-o instituţie juridică modernă şi eficientă.
Accesul în profesie se face prin Institutul Naţional al Magistraturii, cariera magistraţilor este administrată de Consiliul Superior al Magistraturii, soluţiile procurorilor sunt în totalitate cenzurate de instanţa de judecată.
Și atunci, pe bună dreptate, cine se teme de procurori?
Cu o seară în urmă, pe unul din posturile de televiziune, care a început emisiunea cu deviza ”Justiţia se face de judecători şi numai de judecători”, am văzut un ex-ministru extrem de supărat că a fost reţinut şi ulterior arestat, pentru trafic de influenţă, două luni şi jumătate, pe baza unor probe considerate indirecte.
Valoarea juridică a probelor indirecte a fost recunoscută public de un fost preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, judecător. Arestarea se dispune în toate cazurile de judecător, iar în ceea ce priveşte ex-ministrul sus-menţionat, a fost condamnat, în primă instanţă, de un complet format din judecători.
De ce ne supărăm pe procurori, din moment ce justiţia se face numai de judecători?
Departe de mine intenţia de a trece întreaga răspundere în sarcina judecătorilor. Am vrut doar să subliniez că la justiţie, în sens larg, participă toate organele judiciare.
Dar este corectă oare practica unor posturi de televiziune de a invita diverşi inculpaţi, foşti ocupanţi ai unor funcţii importante, şi a discuta cauze în curs de soluţionare, de a supune oprobiului public diverşi magistraţi, judecători sau procurori, câtă vreme o hotărâre nu este definitivă?
De inculpaţii săraci şi fără funcţii se ocupă cineva?
Şi pentru a nu fi acuzat de partizanat profesional voi recurge din nou la cuvintele profesorului I. Tanoviceanu, un susţinător echilibrat al Ministerului Public: „Inegalitatea dintre acuzare şi apărare o credem decât aparentă, ea tinzând să dispară pe măsură ce membrii Ministerului Public prin cultura, instrucţiunea lor profesională, probitatea lor, vor ocoli toate acele defecte care, pe vremuri treceau drept calităţi pentru un bun procuror: brutalitate, pasiune, elocinţă tăioasă, mania acuzării cu orice preţ şi mai ales indelicata presiune pe lângă judecător sub toate formele. Astăzi membrii parchetelor sunt deopotrivă apărători ai intereselor societăţii ca şi a acuzatului. Concluziunile de condamnare alternează cu cele de achitare în pretoriile mai tuturor instanţelor, iar rechizitoriile sunt sobre, concise şi imparţiale.
Evoluţiunea în bine este prea simţitoare pentru a mai vorbi despre anacronismul câtorva excepţiuni”.
Ar mai fi de adăugat doar faptul că, în avizul dat ultimului proiect de revizuire a Constituţiei, cu mai puţin de doi ani în urmă Comisia de la Veneţia a susţinut consolidarea şi în nici un caz fragilizarea statutului procurorului.
