”Guvernele rus și american s-au amestecat fiecare în afacerile celuilalt în ultimii o sută de ani, iar asta nu a fost întotdeauna un lucru rău”, scrie pentru The Nation Stephen F. Cohen, profesor de studii ruse, istorie și politiologie la Universitățile Princeton si New York. Cohen a susținut în lucrarile sale că liderii americani de după George H. W. Bush au crezut că Rusia se va supune total liniei de politică externă a SUA. Cohen consideră inoportună ”demonizarea fără sens” a lui Vladimir Putin și este de acord cu afirmația lui Henry Kissinger din 2015: ”Demonizarea lui Putin nu este o politică. Este un alibi pentru absența unei politici”.
Lunga istorie a ”amestecurilor” ruso-americane
”Chiar dacă Comisia bipartizană pentru serviciile secrete din Senatul SUA nu a găsit ”o probă directă a conspirației dintre echipa de campanie a lui Trump și Rusia” (așa cum a arătat președintele Comisiei în luna februarie), suspiciunea că a fost ”o înțelegere secretă” între președintele Donald Trump și Kremlin a otrăvit politica americană timp de aproape trei ani. Suspiciunea aceasta va continua, cel mai probabil, în viitorul apropiat, iar asta nu numai datorită citațiilor pe care le vor trimite membrii democrați din comisiile de ”investigație” din Camera Reprezentanților.
În centrul firului narativ al afacerii Russiagate stă suspiciunea că Kremlinul s-a ”amestecat” în alegerile prezidențiale din 2016. Cuvântul ”amestec” este vag și poate să însemne aproape orice, însă adepții fanatici ai Russiagate îl folosesc în cele mai dăunătoare feluri, ca pe un fel de ”atac asupra Americii” de tipul unui război, ca pe un fel de ”Pearl Harbour”. Ei mai susțin că un asemenea amestec este fără precedent, dar, de fapt, atât SUA, cât și Rusia s-au amestecat în mod repetat una în politicile celeilalte, într-un fel sau altul, începând de la revoluția bolșevică din 1917.
Să ne amintim că acest amestec a fost parte integrantă a Războiului Rece și că au existat trei războaie reci între America și Rusia în ultima sută de ani. Primul a fost din 1917 până în 1933, când Washingtonul nu a recunoscut guvernul sovietic de la Moscova. Al doilea a fost cel mai cunoscut, Războiul Rece de 40 de ani, din 1948 și până în 1988, când liderii Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov i-au pus capăt. Apoi, în opinia mea, a urmat noul război rece, la începutul anilor 1990, când administrația Clinton a inițiat extinderea NATO către frontierele Rusiei și i-a bombardat pe aliații slavi ai Moscovei din Serbia.
Asta înseamnă aproape 85 de ani de razboi rece ruso-american într-un secol de relații bilaterale și, deloc suprinzător, asta înseamnă 85 de ani de amestec de fiecare parte, chiar și neținând cont de scandalurile de spionaj. Amestecul acesta a luat diferite forme.
În perioada 1917-1933, imixtiunile au avut un caracter extrem de o parte și de alta. În 1918, președintele Woodrow Wilson a trimis circa 8.000 de militari americani pentru a lupta împotriva ”roșiilor” în Războiul Civil din Rusia. De partea cealaltă, Moscova a înființat în 1919 Internaționala Comunistă (Cominternul) și a solicitat Partidului Comunist American să lupte pentru o schimbare politică revoluționară în America, în mod analog cu ”promovarea democrației” pe care a susținut-o ulterior Washingtonul. În acești ani, ambele tabere au generat și au finanțat puternic ”dezinformarea” și ”propaganda” de pe teritoriul celeilalte țări.
În timpul Războiului Rece din 1948-1988, ”amestecul” s-a extins și s-a instituționalizat. Cel puțin până în momentul in care McArthur a încercat să oprească asemenea activități, Partidul Comunist American, în mare parte sub controlul Moscovei, a fost o forță politică activă în SUA, cu putere de atracție în rândul intelectualilor și altor categorii, cu librăriii și ”școli” – toate alimentate cu cărți de ”propagandă” și ”dezinformare” rusă scrise în limba engleză, în multe orașe mari din SUA.
Amestecul american din acea perioadă a avut numeroase forme, dar cele mai relevante erau emisiunile radio 24 din 24 transmise pe unde ultrascurte. În perioada în care mergeam la Moscova, din 1976 și până în 1982, fiecare rus pe care l-am cunoscut avea un radio care funcționa pe ultrascurte și știa locurile în care recepția este de calitate. Mulți erau ispitiți de muzica rock pe atunci semiinterzisă – Elton John era la modă și îi depășise pe Beatles – dar rușii ascultau și conținutul editorial despre care autoritățile sovietice se plângeau că era ”dezinformare”.
”Contactele” suspecte între cele doua tabere au fost un precursor al Russiagate de acum. Și aici pot exemplifica cu propria mea experiență. Prin 1980, partenera mea Katrina vanden Heuvel – acum soția mea și redactorul-șef al The Nation – m-a însoțit în călătoriile regulate la Moscova. Viața noastră socială se desfășura în comunitatea supraviețuitorilor Gulagului lui Stalin și în comunitatea și mai mare a disidenților activi. La mijlocul anului 1982 ni s-au refuzat vizele. Am apelat la doi oficiali sovietici cu care eram în relații bune. După două săptămâni, ambii au spus: ”Nu pot să fac nimic. Ai prea multe contacte indezirabile”. Am reobținut vizele la scurt timp după venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov, în martie 1985.
În perioada post-sovietică, începând din 1992 și până la începutul acuizațiilor Russiagate, aproape toate ”amestecurile” au fost comise de Statele Unite. În anii 1990, sub sloganul ”promovării democrației”, am avut de-a face cu o adevărata invazie americană în Rusia. Washingtonul a susținut în mod deschis, politic și financiar, facțiunea pro-americană din politica rusă, iar la fel a făcut și presa americană de mainstream. Banii guvernului SUA și ai fundațiilor s-au dus către o serie de ONG-uri din Rusia. Administrația Clinton l-a sprijinit puternic pe președintele Boris Elțîn în încercarea sa disperată și, în cele din urmă, de succes de a fi reales în 1996. Pe de altă parte, în anii 1990 nu am avut în SUA aproape niciun amestec rus, în afară de lobby-ul pro-Elțîn la Washington, în mare parte realizat de americani.
Cât despre Rusia lui Vladimir Putin de după 2000, din nou nu avem niciun ”amestec” notabil în politica americană, până să înceapă acuzațiile Russiagate. (Deloc suprinzător, în lumina istoriei ”amestecului” reciproc, platformele social media ruse au fost active în timpul alegerilor din 2016, însă fără un impact perceptibil asupra rezultatului.) Amestecul american în Rusia, pe de altă parte, a continuat într-un ritm susținut sau cel puțin a încercat să o facă. Până sa fie adoptate legile mai restrictive acum în vigoare, finanțarea americană pentru presa și ONG-urile din Rusia a continuat și era percepută ca fiind în interesul SUA. În 2011, Hillary Clinton nu a ezitat să critice alegerile din Rusia, iar în același an, în timpul unei vizite la Moscova, vicepreședintele Joe Biden l-a sfătuit pe Putin să nu revină la președinția Rusiei. (Să ni-l imaginăm azi pe Putin sfătuindu-l pe Biden dacă să candideze sau nu la președinția SUA!)
Poate că Rusia e mai tolerantă cu ”amestecul” american din prezent decât este America cu ”interferența” rusă. Maria Butina, o tânără rusoaica care locuia în SUA, a fost arestată luni de zile, acuzată că lucrează pentru guvernul ei fără să se fi înregistrat ca agent străin. Sute de americani au făcut același lucru în Rusia începând cu anii 1990, eu ma număr printre ei, iar Kremlinul i-a privit cu indiferență. Dar asta se poate schimba acum, în mare parte ca o reacție la politicile SUA.
Cum ar trebui să vedem ”amestecul” reciproc prin diseminarea propriilor informații și puncte de vedere? Ar trebui să încurajăm acest ”amestec” și de-o parte, și de cealalta. Încercările de a elimina acest ”amestec” duc la cenzură în ambele țări, pe când cu cât avem mai multe informații, interpretări contradictorii și dialog, cu atât va fi mai bine – o mai bună înțelegere, o mai bună politică și o mai bună și mai multă democrație de ambele părți. (Destăinuire: Toate cărțile mele și multe dintre articolele mele au fost publicate la Moscova, în traducere rusească. Reacțiile cititorilor ruși au o valoare excepțională pentru mine, așa cum ar trebui să aibă pentru orice autor american.)”
Sunt multi Americani normali, ca si autorul de aici, dar la fel ca si in restul lumii sunt minoritari „cei cu scaun la cap”!
Si inexistenti in politica! Vezi faptul ca nici un guvern, nici un presedinte, nu-l baga in seama pe „normalul” asta!