Insula Zu (27)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Insula Zu, apărută la Editura Tracus Arte în 2016

Violoncelistul Bora era întotdeauna năucit când ieşea din hăţişul atât de încâlcit al gândurilor sale. Iar când rămânea în ele, era la fel de năucit. Noroc doar că au venit şi soţiile pe terasă, iar peste puţin timp a apărut şi dom’ director.

Fiind rândul familiei Pop, scena s-a petrecut la numărul 72b.. Elvira a adus un platou cu mezeluri, apoi pahare, apoi farfurii şi tacâmuri, apoi pâinea, apoi berea şi vinul, fiecare să bea ce vrea, a, da, şi apa. Apă fără bule nu ai, apă plată? A, da, am uitat. Vine şi apa plată. Victor a scos din plasă băutura lui mirifică, „coniacul Schneider”, singura din care mai bea şi Otilia: dacă licoarea a fost fabricată de un farmacist conferenţiar doctor, în mod sigur are proprietăţi terapeutice.

Robin îşi aduce (vag) aminte cum Elvira, gazdă primitoare, aducea şi prăjiturile făcute de ea, dar fără aplombul de pe vremuri, nu mai era deloc încântată de „întâlnirile de sâmbătă”, care, iată, aveau loc de aproape douăzeci de ani. Nu mai avea bucuria de pe vremuri, mai ales când era ea gazda: în celelalte două sâmbete, când era musafiră la familia Bora, respectiv la familia Schneider, putea pretexta orice ca să plece mai repede. Aici trebuia să-i suporte oricât, …până ce plecau ei. Desigur, lui Radu i-a fost mult mai uşor, mai ales când vremea nu permitea să se stea pe terasă: atunci Radu ieşea să fumeze şi sta acolo singur de parcă ar fi fost toiul verii. Fuma şi parcă nici n-ar mai fi fost de faţă. Când situaţia devenea şi pentru ceilalţi greu suportabilă, ieşeau şi ceilalţi bărbaţi pe terasă „să-şi aprindă câte o ţigară”. Ar fi trebuit să se apuce şi Elvira de fumat!

Într-adevăr, Radu pufăia din pipă de parcă nici n-ar mai fi fost de faţă. Păi, chiar că era greu de afirmat dacă Radu mai era de faţă. Ceea ce-i sigur e că Robin se plimbă prin şantierul de la etajul doi, ceea ce măreşte suspiciunea că într-adevăr doar corpul lui Radu mai era de faţă pe terasa clădirii de pe Strada Constituţiei numărul 72b.. Câinele Rudy se ţine după Robin: în sfârşit, Roby Boy, obosit după ce s-a zbenguit toată ziua în soare, doarme pe iarba cea mai verde. Robin îl poate vedea (şi urmări) prin imaginea oglindită în marea cea mai albastră.  (Una dintre minunile Palatului este că de oriunde ai privi, poţi vedea orice loc de pe Insulă în oglinda în care se reflectă pădurea, şi muntele, şi Palatul însuşi – în marea cea mai albastră, cum doar pe peliculele cele mai performante se mai păstrează.) Dar câinele Rudy nu e obosit şi-l conduce pe Robin la nivelul doi. Acum e clar: acolo, la capătul coridorului de la cel de al doilea cat se va afla biblioteca. Deocamdată, Robin prinde rafturile pe scheletul fixat de perete. Încăperea este spaţioasă, însă nu destul de înaltă pentru a permite mai multe etaje de cărţi şi o galerie de-a lungul fiecărui etaj, aşa ca la marile biblioteci pe care Radu le-a văzut pe unde a umblat prin lume, dar mai ales pe micul ecran şi pe internet, bibliotecile marilor universităţi şi ale marilor mănăstiri, cum ar fi cele de la Lerins sau Ferme zu Chiuso. Aşa că, socotind cu răbdare şi efort, îi vine o idee: la primul etaj se află un spa aproape terminat, pe acela n-are rost să-l desfiinţeze, în schimb poate să elimine tavanul de la etajul doi şi să ridice înălţimea încăperii cu încă un etaj. Zis şi făcut! Acum, acolo unde până mai înainte s-a aflat planşeul despărţitor dintre cele două spaţii, nu e decât un coridor pe cele patru laturi pentru a se putea ajunge şi la rafturile pe care Robin tocmai le fixează mai sus. Cărţile vor fi ferite de praf de geamuri de sticlă. Nu, în cele mai multe biblioteci nu există aşa ceva. Probabil că este o raţiune şi în asta, poate că se formează condens sau altceva. Robin nu ştie exact de ce nu sunt ferite cu un geam de sticlă volumele din cele mai multe biblioteci. Până la urmă, ajunge la un compromis: unele rafturi vor avea geamuri de sticlă, altele nu. Efectul este formidabil. Robin se arată mulţumit.

La mijloc se află patru mese prevăzute cu veioze. Lămpile au abajururi verzi. Nu, nu e bine, lămpile au abajururi maro, un maro indecis, care se asortează cu cotoarele cărţilor. Apoi, în dreptul fiecărui scaun apare câte un computer. Robin se opreşte din muncă şi priveşte: în bibliotecile clasice, cum ar fi cele de la mănăstirile Lerins sau Ferme zu Chiuso bineînţeles că nu există calculatoare pe mese. Computerele schimbă cu totul atmosfera. Scoate computerele. După câteva minute, computerele reapar: nu poţi să te pui cu progresul, dacă vrei să dispui de o bibliotecă model, de o bibliotecă perfectă. Mai scoate o dată calculatoarele. Le pune înapoi. Parcă-i aude pe copii: „Internet ai? Dacă ai internet, ce nevoie mai ai de magazia asta care nu face decât să adune praful?” (Andreea) şi „Dacă nu eşti de acord că internetul este viitorul, nu eşti mai bun decât toţi bătrânii conservatori care s-au opus şi automobilului, şi trenului, şi avionului! Ce? Dacă se mai întâmplă şi accidente, de pildă, cel cu Titanicul, trebuie desfiinţate vapoarele?” (Andrei) „Cine a cerut aşa ceva?” „Când a căzut marele dirijabil, s-a făcut atâta caz încât nu s-a mai mers pe linia aceea, chit că, îmbunătăţită, poate ar fi fost o alternativă interesantă economic.” Şi „Am citit pe frontispiciul unei reviste <În Internet afli totul, numai înţelepciune nu>.  Cică o cugetare a unuia Jostein Gaarder, care habar n-am cine este. Dar Internetul ştiu ce este!” (tot Andrei) „Eu, vedeţi, nu am eliminat internetul, însă mai există şi o lume reală, în afară de cea virtuală! Iar despre acel Gaarder poţi afla chiar de pe internet, dacă nu şi de altundeva. E un scriitor norvegian.” le-ar răspunde, dar discuţia ar dura la nesfârşit. Nu, nici măcar nu le-ar mai răspunde. Probabil, cu timpul, vor înţelege şi ei. Probabil!

Tot la mijloc se află câteva vitrine cu incunabule şi cu cărţile cele mai valoroase, precum şi câteva simeze pe care se pot admira tablouri, mai ales litografii. Acestea da, acestea sunt ferite sub sticlă.

Acum, biblioteca este pregătită să-şi primească volumele. Sutele…, nu, miile de volume. Care trebuie şi ele aranjate într-o ordine anume. Scrupulos cum era Radu întotdeauna şi în toate, Robin se aşează la una dintre mese şi notează pe calculator locul unde vor fi puse cărţile pe domenii. Apoi printează schema şi, cu hârtia în mână, fixează nişte bileţele pe fiecare raft: ce titluri vor fi puse acolo. Domeniile sunt:

1. Enciclopedii, dicţionare tematice şi dicţionare lingvistice;
2. Arhitectură şi spaţii interioare;
3. Inginerie;
4. Beletristică;
5. Artă – albume, comentarii, istoria artei;
6. Istorie şi istoria mentalităţilor;
7. Memorialistică şi biografii diverse;
8. Bibliorafturi conţinând materiale preluate de pe internet şi din presa scrisă;

Rafturile de la etaj vor fi ocupate de beletristică. Radu citeşte fără efort în trei limbi şi se descurcă la nevoie şi în franceză. Dacă la nivelul inferior, cărţile sunt puse după domeniu, indiferent în ce limbă sunt scrise, la etaj sunt rafturi diferite pentru fiecare limbă.

Nu trebuie să se obosească să pună cărţile fiecare la locul indicat: ajunge să se aşeze la masă şi să hotărască ce unde va sta şi volumele se pun acolo cuminţi. Un sentiment neplăcut îl face să urce totuşi şi el la rafturile de la etaj: dacă totul se potriveşte doar din priviri, dacă nu pune mâna, dacă nu pipăie tomurile, dacă nu le simte mirosul, care este deosebirea între scrierile pe suport de hârtie şi cele electronice? Robin aranjează cărţile cu mâna. Până se plictiseşte…

Aşezat la o masă, de acum masa aceea va fi mereu „masa lui”. De ce? Este exact ca în viaţă: te aşezi undeva întâmplător, într-un parc, de exemplu şi, fără să-ţi dai seama, ori de câte ori mai vii în parc, îţi vine să te aşezi întotdeauna în acelaşi loc.

Aşezat la masa dintre mese, la masa lui, Robin îşi admiră îndelung opera. Cât a fost copil, în casa părintească n-au existat decât două rafturi cu cărţi: unul la marginea canapelei din sufragerie, o canapea pe care nu dormea nimeni şi pe care tronau două perne bogat ornate; celălalt în camera părinţilor. A, şi mai erau câteva cărţi de bucate într-un raft din bufetul din bucătărie. Să fi fost în total vreo şaizeci de volume. În schimb, la alţii, mai ales la familia Schneider, se afla un dulap bibliotecă, unde la loc de cinste trona o serie completă a unei enciclopedii Brockhaus în limba germană: douăzeci şi unu de cotoare severe impuneau oricărui privitor. Dar asta nu era nimic faţă de încăperea din spatele farmaciei, unde se găseau mult mai multe cărţi – literatură de specialitate închisă în spatele sticlei sub cheie, într-un dulap din bătrânul set al mobilei specifice vechilor „farmacii clasice”, o mobilă ce a supravieţuit cine ştie câtor generaţii. În odaia din spatele farmaciei, copiii nu aveau voie să intre, iar când Radu a fost totuşi acolo, a rămas profund impresionat. Atmosfera din camera aceea i-a rămas drept modelul viu al celor mai misterioase scene din cărţile citite. Între timp,Victor a completat semnificativ biblioteca, fiind nevoie şi de alte multe rafturi. Dar pentru Radu, efectul acelei amintiri, când a intrat aproape ca un infractor în odaia din spatele farmaciei, a rămas de neşters. Precum şi dorinţa de a avea şi el parte de o încăpere „căptuşită” cu cărţi. (Odaia din spatele Farmaciei Schneider mai conţinea şi o masă mare, pe care se aflau zeci de obiecte de laborator: eprubete, alambicuri, recipiente. Şi pe un perete era un adevărat depozit de substanţe în flacoane cu etichete. Odaia aceea avea să intre în conştiinţa copiilor drept „camera alchimistului”.) Şi mai erau, în fiecare colţ, câte o coloană pe care se aflau busturile unor bărboşi severi: Hipocrate, Pitagora şi încă doi, pe care nici Schneider nu ştia pe cine reprezentau. Aşa că şi în biblioteca din Palat au apărut busturi ale unor personalităţi antice. Dar, spre deosebire de cele ale  farmacoenciclopedistului, busturile de pe Insula Zu au fost create după imaginile uşor de găsit pe internet.

Acum, aşezat la „masa lui”, Robin îşi admiră îndelung propria bibliotecă. E frumoasă, îşi spune, dar parcă prea frumoasă. Nu simte acolo, în uriaşa sală de la etajele doi şi trei ale Palatului de pe Insula Zu ceea ce a simţit Radu când a apucat să intre în încăperea din spatele Farmaciei Schneider. O experienţă trăită cu foarte mulţi ani în urmă, dar cu reverberaţii la fel de proaspete şi acum. Ceva lipseşte în biblioteca din Palat. E mult mai mare, incomparabil mai mare decât „odaia alchimistului”, dar ceva tot îi lipseşte. Poate masa cu alambicuri, eprubete, recipiente? Robin aşează o asemenea masă în continuarea celor patru mese pentru citit. Efectul nu-l încântă. Atmosfera nu s-a schimbat, n-a devenit mai… mai medievală, ci, chiar dimpotrivă, a devenit artificială. Aşează masa aceea altundeva. Şi altundeva. Nu se potriveşte niciunde. Deocamdată, renunţă la ea.

Robin se scoală şi priveşte din diferite unghiuri pădurea de cărţi. Se aşează şi la o altă masă, aprinde şi stinge veioza, apoi la aprinde pe toate şi le stinge pe toate. Apoi urcă pe culoarul de la nivelul întâi. Uriaşele ferestre care dau spre marea cu apa cea mai albastră în care se oglindeşte verdeaţa cea mai verde fac să intre o lumină ireală. (Iniţial, Radu a pus vitralii, dar, apoi, a constatat că lumina naturală are un efect special în acel loc: marea cu apa cea mai albastră, în care se oglindeşte verdeaţa cea mai verde, reflectă acum şi interiorul imensei biblioteci: o imensă bibliotecă vălurind. Asta chiar că nu mai există niciunde altundeva! Până şi câinele Rudy pare încântat.)

Şi, totuşi, ceva lipseşte. „Probabil că tinerii de azi nu nimeresc decât în bibliotecile unde ceva lipseşte şi, în loc să vadă ce lipseşte, anulează cu totul cărţile pe suport de hârtie. Vorbesc despre tineri într-adevăr ca un bătrân” îşi spune Radu, dar Robin răspunde că totuşi tinerii nu au răbdare să caute – şi să găsească! – ceea ce lipseşte. „Ce, noi am fost altfel?” zice Radu. Robin o ţine pe a lui, vrea să continue, dar Radu gândeşte că ar fi minunat să aibă şi pe strada Constituţiei o asemenea bibliotecă. Unde, e drept, se foloseşte şi el mai mult de calculator.

– Ai aici biblioteca! spune Robin.

– Nu-i totuna. Sunt situaţii când chiar nu pot să ajung aici pentru a căuta o informaţie. Şi atunci mă folosesc şi eu mai mult de internet.

– Da, dar te sprijini pe biblioteca de aici!

Robin instalează patru candelabre cu ţurţuri de cristal şi cu tije foarte lungi, astfel încât becurile ajung până la doi metri de la parchet. A, şi parchetul! Nişte covoare foarte groase, în aceeaşi culoare cu abajururile veiozelor şi, deci, şi cu rafturile cărţilor absorb paşii. Da, dar, revenind la candelabre – la început patru, apoi doar două, apoi trei, apoi iar patru – cu toate luminile aprinse fac să nu se mai oglindească interiorul bibliotecii în marea cea mai albastră. Câinele Rudy devine neliniştit şi începe să latre. (Câinele Rudy latră rar, mai des doar când Roby Boy se hârjoneşte cu el.) Robin stinge luminile din cele patru candelabre.

Şi, totuşi, ceva mai lipseşte. Robin închide ochii şi încearcă să-şi aducă aminte de marile biblioteci pe care le-a văzut. Asta e! Dă la o parte mai multe corpuri de bibliotecă de la nivelul de sus şi fixează în locul lor o tapiserie uriaşă. O tapiserie cu Insula Zu! Lumina intră prin marile ferestre şi preia desenul tapiseriei, îl duce pe valurile mării cu apa cea mai albastră. De pe perete, şi Insula Zu vălureşte. Respiră. Prinde viaţă. Tot timpul!

Câinele Rudy se opreşte din lătrat.