În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020.
Doru dispăruse de o jumătate de an, părinții lui, deveniți activiști fervenți ai sectei la care aderaseră, reușiră să lege mai multe fire prin intermediul fraților lor de credință, însă nici ei nu izbutiră să afle ceva concret. Probabil că Doru fusese ucis, probabil că s-au răzbunat prin el pe socru. Cine s-a răzbunat? Cum cine? Securiștii. Teroriștii. Dar de ce tocmai pe socru? Fiindcă acesta îi incomoda. Niky urla la telefon, nu accepta asemenea tâmpenii, dar părinții lui Doru și Laura-Lavinia erau ferm convinși de adevărul lor. Într-o zi, cuscrul i-o servise direct:
– De ce nu vreți să recunoașteți totul?
– Ce să recunosc?!
– Că v-a fost frică pentru copil. Că de aceea v-ați dat la fund. Dacă n-ați fi făcut-o, probabil că i s-ar fi întâmplat ceva și bietului prunc.
– Ce tot vorbiți?!
– Măcar noi, cei din familie, știm că nu v-a dat nimeni afară și că v-ați înaintat singur toate demisiile acelea. A fost un gest nobil că v-ați sacrificat cariera pentru copil. Dacă ați veni la adunările noastre, ați face cunoștință și cu alți oameni care au trecut prin multe și ați înțelege semnificația lucrurilor.
– Așa filosofi mari… Nu, era mai bine să nu continue, nu trebuia să-i jignească. Pe unii credința îi împacă, îi face mai senini. Niky nu credea într-o asemenea seninătate, așa cum nu credea nici în Dumnezeu. Dar îi respecta pe religioși și respecta, în primul rând, religia ca filosofie, ca text. Berdiaev nu credea în ateii puri, susținând că acel ce nu mai crede în Dumnezeu își creează idoli proprii și îi venerează pe aceia. Pe Diamant, curentul puternic ce-1 trăgea spre apex l-a surprins fără nici un dumnezeu. (Despre un lucru „fără nici un Dumnezeu” se spune că nu are nici un sens. Expresia îl trăgea pe Niky în adâncuri. Deocamdată, singurul lui sens era ura față de Burleanu. Aproape că-1 uitase pe Doru. Burleanu îl jecmănise de toate: de iluzia utilității nenumăratelor ore de muncă, de speranța de a-1 regăsi pe Doru și de a-1 face pe Diamant într-alt mod folositor; de primejdia de a se întoarce înspre sine era de vină tot Burleanu.)
Dom’ Doctor trata pacienții din Piatra Arsă de luni de zile. Renunțase și la orele de la Institut, mai avusese o mică secundă de tresărire în ziua când apăruse un nou tiraj al primului volum din cartea despre timus, carte pe care refuzase s-o lanseze la librărie sau la societatea medicilor, promisese că va da în curând și volumul doi, volum „terminat 80%“, apoi reveni la circă, mânca pe unde apuca, se închidea în casă. O îngrijea pe nepoata lui Colțea, se spunea (mai ales de când oamenii își drămuiau vremea după ce li se promisese pământul înapoi și femeile care se înghesuiseră pe vremuri să aibă grijă de casă și de bolnavă, erau acum preocupate de probleme mult mai pragmatice).
Seara putea fi întâlnit cu câinele Robert străbătând ulițele și pierzându-se pe câmp. Doctorul era tot elegant, tot proaspăt bărbierit, mirosind a after shave străin, dar răspândind și o jenă de neînțeles în juru-i. Era un idol căzut, o speranță năruită a unei întregi colectivități. Doctorul era văzut tot mai des, când mânca undeva, că adună resturile, de multe ori punea la o parte și jumătate din propria-i porție: nu mai avea ce da de mâncare la câini. Asta era totuși prea mult: tot satul, toată Piatra Arsă venea de atunci cu pungi cu oase și resturi la Casa Colțea. Era un loc anume pe unde le băgau prin zid și câinii se serveau singuri. Pe urmă… Pe urmă s-a zvonit un lucru de care îi e jenă până și autorului: Diamant nu mai pierdea timpul să rămână la prânz la pacienți și împărțea hrana cu dulăii. Asta nu poate fi decât o exagerare răuvoitoare și nici n-a fost preluată vreodată cu voce tare: în primul rând, fiindcă o asemenea decădere ar fi lezat prea mult ființa întregii Pietre Arse, în al doilea rând, întrucât nimeni nu mai știa ce mânca Domnișoara și era puțin probabil ca Doctorul s-o fi hrănit și pe ea cu… Nu, așa ceva nici măcar nu putea fi rostit, dar oamenii îl invitau pe rând pe Diamant la masă și nu uitau niciodată să-i dea o porție și pentru bolnavă. Și toate astea nu pentru că Doctorul n-ar mai fi avut resurse, însă el „nu se ocupa cu așa ceva“. În fond, îi mergea salariul la circă, avea o livadă extraordinară și se spunea că nepoata lui Colțea – pe care n-a mai văzut-o aproape nimeni de mulți ani – s-ar fi priceput și în continuare să îngrijească pomii, pe urmă, mai erau și numeroasele obiecte valoroase din casă. Și pământ va primi înapoi Domnișoara, ca singură moștenitoare a bunicului ei și, chiar dacă ea a renunțat prin Diamant la acel drept, oamenii lucrau lotul ei împreună cu al lor și mai aduceau toamna câte un sac cu grâu sau unul cu porumb. În fiecare zi mai apărea câte cineva cu niște roade ale ogorului. Dar Domnișoara era bolnavă, săraca, iar Doctorul „nu se ocupa cu așa ceva”. Doctorul vindeca oamenii la circă – era incredibil ce tratamente bune știa să prescrie, asta nu putea s-o nege nimeni – îl înjura pe Burleanu, răspundea foarte-foarte rar la telefon, atunci când își mai aducea cineva aminte de el. De pildă, Laura.
Cu cât te apropii mai mult de apex, timpul trece mai repede, iată s-au scurs aproape doi ani de când Domn’ Doctor, nu mai lucrează decât la Piatra Arsă, de când a renunțat și la mașină, dăruindu-i-o fiicei sale, de când nu mai e văzut decât atunci când merge la circă, trei case mai încolo, și aproape în fiecare noapte plimbându-și dulăul favorit, o fiară gata să sfâșie pe oricine. Au trecut aproape doi ani și ceea ce n-au reușit să facă buldozerele lui Ceaușescu făceau vremurile noi. O parte dintre locuitori plecaseră în străinătate, alții găsiseră slujbe mai potrivite la oraș și se mutaseră acolo; în timp ce Lunca Mare, comună aflată la numai trei kilometri, înflorea și se umplea cu gospodării pline de perspective, Piatra Arsă se depopula continuu. Câteva familii reușiră, în felul acesta, să pună mâna pe tot pământul. În trei gospodării de lângă Casa Colțea nu mai locuia nimeni. Din când în când, dumineca, mai sosea într-una dintre ele o pereche mutată de curând în capitală. Cifra locuitorilor din Piatra Arsă n-a fost niciodată cea din statistici: pe vremuri, fiindcă, neputându-și face buletin de oraș, mulți oameni plecaseră, păstrându-și domiciliul fictiv în comuna suburbană, acum, întrucât numeroase case nu mai reprezentau decât reședințe de sfârșit de săptămână. Până ce se hotărî să se construiască un dispensar nou la Lunca Mare, cu mai mulți medici, iar populația din Piatra Arsă să fie arondată la aceeași circă.
Doctorul Diamant fu transferat din oficiu. Era o nedreptate strigătoare la cer, spuneau oamenii, dar Dom’ Doctor își preluă noua slujbă, parcurgea distanța pe jos, nu întârzia niciodată. Când să se întoarcă acasă, câinele îl aștepta la marginea satului. Era o minune, se comenta, cum de știa dulăul să fie atât de punctual și cum de apărea întotdeauna când se ivea și Doctorul de după ultima casă.
Va mai rămâne Piatra Arsă? O uliță întreagă fusese demolată, apăruseră, în schimb, un restaurant și un camping, iar un avocat din capitala județului își construise o casă cu piscină, ceva ce nu putuse fi admirat până atunci decât în filme. Din vechile clădiri se mai născuseră și alte vile. Lacul fu transformat în bază nautică și, din când în când, soseau sute de spectatori la competiții. Cineva îi oferi lui Diamant un preț mai mult decât tentant pentru Casa Colțea. Niky recepționă oferta ca pe un afront.
Piatra Arsă nu mai era Piatra Arsă. Până și locuitorii se schimbaseră în mare parte. Domnul doctor Diamant, medicul care făcea naveta la Lunca Mare, devenise parte din peisaj. Noii veniți nu-și mai scoteau pălăriile în fața lui, mulți nici nu știau cine e personajul. Omul nu frecventa restaurantul, nu-și pierdea vremea la noul bar de zi, iar noaptea cea mai multă lume doarme. Cine să stea să-l întâlnească în întuneric și cine să se apropie de dulăul acela îngrozitor?
Erau și acestea niște explicații. În realitate, însă, Diamant nu mai putea fi asimilat întrucât curentul ce-1 ducea se dovedea un torent singular: ceea ce alți oameni fac doar în ultimele zile, ore sau clipe de viață, Niky străbătea în ani. (În ani? Afirmație riscantă, deoarece timpul era primul element care se dizolva în neant.) Doctorul nu mai putea fi asimilat fiindcă el se apropiase de acum prea mult de punctul central. Prea mult și prea tare. În curând va fi înghițit cu totul.
