În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.
Lucrurile se derulau în momentele acelea atât de repede încât nimeni nu mai avea răgaz măcar să încerce să-şi explice cum realiza vrăjitorul toate acele minuni, abia de mai puteai urmări fiecare nouă aventură extraordinară în care te arunca artistul – frânturi de gânduri te făceau să mai pierzi câte o exchibiţie. Aşa că s-au lăsat cu toţii târâţi de voinţa magului de pe balcon.
Doar că, încetul cu încetul, acesta schimbase în aşa o măsură faţa pieţii, încât toată ordinea firească şi toate obiceiurile de o viaţă ameninţau să se prăbuşească odată cu jaloanele timpului lor, jaloane ce se modificau clipă cu clipă. Spectacolul începu să-şi piardă din fascinaţie. Lucrurile se înfăţişau tot mai mult ca un vis, ca un vis urât la care ei asistau neputincioşi, ca în orice coşmar. Ei nu mai erau doar spectatori, ci se simţeau actori târâţi de o forţă imposibil de oprit, căreia nu erau în stare să i se opună măcar cât de cât. Piaţa târgului lor le devenea un loc străin, cu totul altul decât cel pe care erau obişnuiţi să-l colinde aproape zilnic. De când se ştiau. Mai grav era că fiecare obiect, fiecare zid li se părea nu numai necunoscut, dar chiar duşmănos. Se simţeau transportaţi de vraja – nu de vraja, de blestemul scamatorului! – într-un tărâm populat de nenumărate primejdii, loc unde n-aveau cum se apăra: până şi vechea statuie coborâse de pe soclul ei şi, trecând greoi printre oameni, le mări spaima; unii, înnebuniţi, au încercat să închidă ochii, însă nici obloanele pleoapelor nu-i scuteau de ce se întâmpla în jur; şi, ceea ce era mai groaznic, nu vedeau cu toţii acelaşi lucru. (Unii au încercat să se sfătuiască între ei, însă s-a dovedit că fiecare era măcinat de alte vedenii – toate înfiorătoare, dar altele, de parcă fiecare trăia în propriul său coşmar, toţi erau literalmente copleşiţi, însă de ceea ce se văieta unul nu putea pricepe celălalt şi ceea ce-l durea şi înfricoşa pe acesta nici măcar nu exista în preajma primului; fiecare, în mijlocul celorlalţi spectatori, îşi căuta zadarnic propria scăpare, ne mai liniştind pe nimeni nici măcar faptul că se aflau împreună cu toţii, în mijlocul grupului, în mijlocul turmei. Şi, totuşi, nu i-a trecut nimănui prin cap să plece, să fugă pe o străduţă lăturalnică, străduţă care, ce-i drept, poate că nici nu mai exista în noua topografie a locurilor, iar de exista, cine ştie unde ducea acum, deşi, mai rău ca în piaţă unde putea fi?
Singura speranţă rămasă era scamatorul însuşi, cel ce-i târâse în acest iad, scamatorul rămas tot timpul prezent, şezând pe un scaun suspendat pe un nor sau ţinându-se cu o mână – neglijent – de hornul casei (de hornul unei case nou apărute în peisaj, bineînţeles), îmbrăcat mereu în costumul său uşor demodat, chiar puţin ros la coate, îmbrăcăminte ce dobândea de fiecare dată altă culoare, în funcţie de locul unde i se ivea stăpânul. Singura speranţă pe care o mai aveau era scamatorul însuşi pentru că atâta vreme cât acela se mai afla de faţă mai era cine să rupă vraja, cine s-o controleze, cine să-i aducă înapoi din universul unde tot el i-a rătăcit. La fiecare nouă primejdie în care se aventura artistul, toată mulţimea tremura de frică să nu i se întâmple cumva de data aceea şi lui cu adevărat nenorocirea, să nu se piardă ultima şi singura lor cheie spre lumea de unde au venit, din lumea lor. Dar scamatorul se lăsă cu atât mai vârtos să lunece din înălţimi pentru a se sfărâma de caldarâm, se împuşca în ceafă cu revolvere ce aruncau, în groaznice detunături orbitoare, proiectile de foc, se lăsa să ardă ca o torţă, incendiindu-se de la o brichetă cu care-şi aprinsese cu câteva clipe mai înainte o ţigară. Orice făcea nu mai interesa pe nimeni, principalul pentru fiecare era să scape iarăşi şi iarăşi nevătămat, propriile pericole incredibile în care erau mereu aruncaţi li se păreau infinit mai importante decât repetatele sinucideri ale artistului, omul de care depindea acum totul, singurul posesor al cifrului tuturor secretelor şi busola întoarcerii în cunoscut.
Şi, de parcă le-ar fi ghicit gândul, scamatorul continuă să-i tortureze doar cu nenorocirile sale, mutilându-se şi ucigându-se în toate felurile imaginabile şi înviind doar pentru a o lua iar de la capăt.
(„Numai acum de ar mai scăpa!” se rugau spectatorii. „Numai acum!”)
Şi abia când fură deja prea obosiţi chiar şi doar pentru a mai palpita de teama destinului vrăjitorului – devenit stăpânul destinului lor… – acesta explodă brusc într-un milion de scântei ce au dispărut într-un nor de fum.
O clipă, un minut, o veşnicie. Degeaba mai priviră oamenii în toate direcţiile, vrăjitorul nu mai apăru nici pe turnul bisericii, nici pe balconul de unde-şi începuse demonstraţia. Şi nici altundeva. Şi, ca să nu fie nici un dubiu, pişicherul care umblase imprudent cu cablul micului reflector se pomeni şi el eliberat, iar becul se stinse.
Un carton atârnat – de cine ştie unde şi de cine ştie cine – vestea că demonstraţia a luat SFÂRŞIT.
Dimineaţa se treziră cu toţii acasă, fiecare în patul său, în timp ce soarele pătrundea prin perdelele atât de familiare. Se treziră cu toţii în acelaşi timp şi săriră la ferestre să mai vadă ce mai e pe afară, cum s-a mai modificat peisajul. Nu, nu mai era nimic deosebit de privit, aşa că se îmbrăcară toţi în grabă şi reveniră în piaţă.
Şi aici totul părea să fie ca de obicei, doar o neliniştitoare senzaţie de straniu învăluia locul, poate şi din cauză că – parcă – prăvălia măcelarului fusese înainte lipită de cea a postăvarului, iar acum… Dar nimeni nu mai risca să afirme ceva categoric, iar cele câteva inadvertenţe se dovediră insuficiente pentru a-i determina să le comenteze. Fiecăruia i se părea ceva-ceva…, însă cine e dispus să se facă de râs spunând cu voce tare nişte lucruri atât de absurde?
Atunci îşi amintiră de scamator. Îl căutară îndelung şi îl găsiră, în sfârşit, într-o cameră mizerabilă, pe care o închiriase cu ziua. Mai bine nu l-ar fi găsit, fiindcă el părea că atât aşteptase: începu să se lamenteze cu cea mai umilă voce posibilă că nu toată lumea care asistase la spectacol ar fi plătit măcar câţiva bănuţi şi că el, în felul acesta, abia de-şi putea achita întreţinerea şi chiria, nici de un blid de linte neajungându-i banii, mai ales că şi-a mai şi agăţat pantalonii de un burlan, atunci când s-a prăbuşit de pe turnul bisericii, trebuind să-i dea la un croitor să-i repare, că nu poate să apară la următoarea demonstraţie într-un costum cu petice, iar, după atâta osteneală şi lipsuri, ar merita şi el cel puţin o friptură ca să-şi refacă o parte din forţe, dar de unde atunci când oamenii nu-şi plătesc biletele şi când…
Dezgustător! Asta să i-o spună lu’ mutu’! Cine să-l creadă? Un om – ce om? un diavol – capabil să moară şi să învie de atâtea ori, cineva în stare să schimbe într-o clipă înfăţişarea pieţii după bunul său plac, un vrăjitor care se poate plimba prin văzduh ca pe strada mare şi care… ei, bine, cineva care poate să-şi impună voinţa asupra semenilor într-o asemenea măsură încât ei să fie obligaţi să accepte neputincioşi tot ce le porunceşte (chiar şi fără a le vorbi!), un asemenea… un asemenea drac să n-aibă ce mânca!? Să fim serioşi! Păi, unul ca el numai să vrea şi poate să aibă lăzi de aur şi de nestemate, mii de haine dintre cele mai scumpe, brodate cu fir, mese îmbelşugate, garnisite cu orice i-ar trece prin cap. A arătat el că poate face lucruri mult mai năzdrăvane! Şi, atunci, să plângă după doi bănuţi şi după o biată friptură?!
(„Unii indivizi, a spus măcelarul, cel ce în ziua aceea era mereu înşelat de vechile sale reflexe, având tendinţa de a intra în prăvălia de alături, de parcă dugheana sa ar fi alunecat cu vreo doi metri mai la dreapta, unii indivizi nu se satură niciodată şi, după ce că-şi pot permite orice moft, mai cer încă o para de pomană de la cei pe care i-au jumulit după pofta inimii.” „Deh! făcu şi farmacistul. Poate că ei au dreptate! Altfel, cum să devii bogat?”)
Iar scamatorul îşi adună lucrurile (costumul de spectacol, cartoanele, sforile şi micul lui reflector), le bagă pe toate într-un geamantan de carton şi pleacă dezamăgit la gândul că nici măcar în târgul său natal n-a fost tratat mai bine ca aiurea. Ba, chiar mai rău, am putea spune. Noroc măcar că n-a murit nimeni de inimă în timpul demonstraţiei, în alte locuri l-au obligat să mai plătească şi daune… Şi câte alte mici şi mari mizerii n-a trebuit să mai îndure… aici a avut noroc pentru că… pentru că oamenii-s mai nesimţiţi.
Ducându-şi geamantanul şi mestecând un colţ de pâine, scamatorul, în drum spre poarta târgului, mai trecu o dată prin piaţă. Oamenii îl priveau şi unii îşi şopteau tot felul de vorbe, pe care el uşor le putea ghici. Dar se făcu orb şi surd şi nu observă nimic. Chiar îndrăzni că-i mai ceară primarului câteva parale, arătându-i cât îi sunt tălpile de rupte. Însă s-a ales tot cu nimic. Adică nu cu nimic, cu nişte sfaturi pline de bun simţ, cu înţelepciuni de trei bani şi cu rânjete.
(„Ce? El să aibă nevoie de bani?!”)
Aşa că plecă mai departe, convins în parte şi el că nu e decât vagabondul nespălat, cel care a părăsit cu ani în urmă lefter casa părintească şi care pleacă acum cam la fel şi a doua oară.
Doar o mică ciudă nu voia să-l părăsească şi, privind înapoi spre piaţa târgului, mută primăria în locul bisericii şi biserica în locul primăriei. Apoi se îndepărtă, înţepându-şi tălpile prin pingelele rupte, zgâriindu-se de pietrele drumului, în vreme ce orăşenii gravi se pomeneau încă luni de zile intrând în primărie, atunci când voiau să meargă la biserică.
Asemenea atâtor tăbliţe afişate pe uşile apartamentelor obişnuite de acasă, este specificat locatarul: „Bruno” scrie pe uşă.
