România față cu Președintele-Lună și cu principiul lui Klaus

În anii 60 făcea ravagii o deșteaptă carte despre ”Principiul lui Peter”. Ar putea face epocă de-acum și ”principiul lui Klaus”, de vreme ce rezolvă elegant chestiunea doar aparent complicată privind modul în care șeful statului poate vârî țara într-o criză chiar mai adâncă decât cea în care a propulsat-o tot el, mizând nătâng pe un premier perdant, docil față de stăpân, dar ranchiunos și pizmaş față de egali, precum și hain, turbulent și ostil față de subalterni.

”Performanțele” unui președinte genial pentru liniștea cleptocrată

Cum a iscat criza, care agravează soarta unei Românii mai puternic lovite de pandemie și de explozia prețurilor energetice decât alte țări? Ca un adevărat ”geniu al Carpaților”. Refuzând, ca Nicolae Ceaușescu, să se blindeze cu sfetnici buni și să asculte de sfaturi și avertismente. Apoi a adâncit-o, tolerând și patronând repetarea vexării de către premier a partenerilor din guvern și coaliție, prin repetate demiteri arbitrare, toate neghiob motivate, de miniștri competenți.

Ca și cum aceste isprăvi n-ar fi fost de-ajuns, Klaus Iohannis a continuat să-și bată joc de electoratul său liberal și de români în genere. Mai întâi și-a manifestat față de ei un imperial dispreț, pentru că a omis să-l cheme la ordine pe agitatul și hiperactivul său premier, ori să-l încurajeze să accepte refacerea justiției distruse de cleptocrația pesedisto-dragniotă.

Mai grav, i-a cerut ministrului justiției să renunțe la desființarea SILJ, cerută de europeni, înainte ca protejatul său de la șefia guvernului să pedepsească nonconformismul lui Stelian Ion prin demiterea lui. Asta după ce luase o serie de nefericite hotărâri, de la demiterea Laurei Kövesi, ori numirea Georgianei Hosu la șefia DIICOT, la mizatul pe neaveniți ca ministrul Predoiu, care zguduiseră din temelii, fiecare în parte și toate împreună, lupta împotriva corupției și eșafodajul justiției.

Apoi, pentru că i-a permis lui Cîțu să distrugă din interior PNL, acaparând puntea de comandă a singurului partid de centru-dreapta al țării, în ciuda incompetenței vădite ca politician ori șef de cabinet a celui care, incapabil să negocieze, adusese țara și guvernarea într-o criză de-o amploare depășind-o pe a celor iscate cu regularitate de ceasornic de administrațiile pesediste.

În fine, Klaus Iohannis a pus bomboana pe colivă. A susținut fățiș pirateria alegerii incorecte a lui Cîțu la congresul PNL. Ulterior, insensibil la durerile românilor murind cu zile în spitale, dar ipocrit, și-a declarat propriul ”stat eșuat”, fără să-și dea demisia, cum ar fi fost normal. A preferat, în schimb, să ia în primire un nemeritat premiu Carol cel Mare, în loc să viziteze familiile pacienților arși în spitalul constănțean, spre a încerca să le aline suferința. Frapant a devenit, concomitent, aerul serios cu care, în toate aceste contraperformanțe evidente, își joacă, imperturbabil și cu morgă, rolul afectat de ”om de stat” într-o comedie bufă basculând, pentru români, în tragedie.

După plată și răsplată

Face parte însă din alcătuirea președintelui, cel orb la propriul pai, să vadă veșnic bârna din ochii altora. E probabil deci să-l fi surprins și traumatizat șirul de efecte neplăcute ale deciziilor sale, și prima notă de plată prezentată lui, marți 5 octombrie, de partide. Care i-au debarcat premierul printr-o moțiune de cenzură adoptată cu un vot zdrobitor, mai covârșitor decât oricare altul din istoria moțiunilor. Net mai usturătoare s-ar putea să fie însă nota de plată pe care i-o prezintă poporul râzând în hohote de el. Și cum a reacționat președintele? Conform principiului lui Peter.

Care, spre a-l parafraza, susține că birocrațiile tind să premieze buna purtare și să facă de la un moment dat abstracție de merite, avansând din inerție inși obedienți spre posturi și poziții pentru care nu sunt competenți. La Grivco s-a crezut că primarul de succes al Sibiului ar face o figură bună și ca președinte. Mulți s-au lăsat convinși. Fiindcă Iohannis e neamț și nu puțini români, mefienți ca rușii față de ai lor, îi țin minte pe dregătorii din Germania ca fiind regi buni. Lor li s-au adăugat cei care l-au ales de două ori, doar ca să împiedice accesul la șefia statului al unor dezastre calificate ca Ponta și Dăncilă, negândindu-se că introduc la Cotroceni o catastrofă aproximativ egală.

O fi fost el un profesor bun, dar ca șef al statului a dat chix rău. A crezut pesemne, în narcisismul său, că poporul ar fi o clasă de școală de corecție care trebuie urgent și cumplit disciplinată.

(…)

O fi fost primarul Sibiului un edil admisibil. Dar ca președinte e dezastruos, chiar dacă s-a dovedit o dată util, când a avertizat împotriva ”elefantului” din camera în care urma să se adopte OUG 13.

Căci după ce a fost ani de zile absent din viața unei națiuni obidite, reclus în interminabile vacanțe și tăceri, când oamenii ar fi avut nevoie de orientare și prezență, Iohannis a ales brusc să devină un președinte-jucător, fără să înțeleagă regulile jocului și ale președinției, dar prefăcîndu-se că le-ar stăpâni impecabil, nu mai puțin decât ”frumosul sport al golfului”, care ”oferă multe satisfacții”.(…)

Psihopatologie cotrocenistă și perspectivele ei sumbre

Încât principiul lui Klaus e să reacționeze inadecvat indiferent de situația în care se găsește paltonul său. Ori pixul lui. Ori costumul său de chelner. Ori premiul Carol cel Mare.(…)