Despre Generația rataților

Acum ceva vreme am avut un dialog cu o pereche de tineri, cam de 30 de ani amândoi. Nu știu cum a alunecat vorba, dar la un moment dat mi-au spus: „Voi, cei din generația voastră, sunteți vinovați pentru halul în care a ajuns România. Nu ați făcut nimic ca să fie mai bine. Nici tu nu ești mai puțin vinovat”, mi-au spus, acuzându-mă direct. ”Pentru că tu și cei din generația ta ați avut țara asta pe mâini, în 1990, când trebuia să îi croiți alt drum, și n-ați fost în stare de nimic”, au adăugat ei.

Am reacționat revoltându-mă cel puțin în ceea ce mă privește, dacă nu pentru toată generația din care fac parte: ”De ce aș fi vinovat?”, am întrebat și m-am întrebat. În fond, am participat la ceea ce numim Revoluție, măcar că pe urmă nu m-am dus să cer nicio adeverință care să ateste lucrul ăsta.

Dar cei cu care am fost la comandamentul din sediul CCA sau cei de pe Regală, cu care căutam să mă feresc de nevăzuții care trăgeau în noi, știu asta. Deci, la vremea faptelor mi-am făcut datoria, gândind că nu o fac pentru mine, ci pentru mai binele copiilor mei. De ce să fiu vinovat?

Ca jurnalist la Expres (Nistorescu), Tinerama (Max Banush), și Evenimentul zilei (Nistorescu), iar mi-am făcut datoria, prin șirurile de articole de investigații care au făcut ca țara asta să iasă la lumină, măcar cu un milimetru în plus, așa cum au făcut și articolele colegilor mei. Așa fac și acum, inclusiv prin articolele din Cotidianul. Așa că, o dată în plus, de ce aș fi vinovat?

Pentru că tinerilor de acum nu le-am dat o țară de-a gata!? Pentru că nu le-am dat o viață de-a gata!? Asta nu se poate. O țară nu e niciodată „gata”, decât în cazul în care vin rușii și pun totul la pământ. Altfel, o țară se transformă continuu, se înnoiește mereu, așijderea și viața fiecăruia. Dar viața nu o primești decât o dată, de la Dumnezeu, prin părinții tăi. În rest, ți-o cam faci singur!

Însă, gândind ceva mai bine, după ce m-am despărțit de cei doi tineri, am realizat că au dreptate, amintindu-mi de rezultatul unei cercetări Gallup făcută prin 2013 care spunea că teama cea mare a românului nu este războiul, nu este boala și nici altceva, ci foamea.

Asta e marea teamă a românului: Foamea. E înscrisă în codul genetic socio-comportamental al românului mai adânc decât orice. Și acum, când războiul e în toi, dincolo de graniță, și acum, când Rusia ne amenință cu invazia, sunt sigur că tot foamea reprezintă cea mai adâncă teamă a românilor, pentru că foamea i-a fost alături în toată istoria, în toată devenirea acestei nații.

Stăm și ne prosternăm în fața „marilor figuri ale neamului românesc, voievozii măreței noastre Istorii”, dar omitem că ei au fost exponenții celui mai feroce feudalism, cu nimic mai presus sau mai umani decât regii de aiurea, ba chiar din contră, îndesând și mai adânc gena foamei în codul socio-comportamental al românilor.

Apoi, gândind la rezultatul acelei cercetări Gallup, mi s-a luminat totul: Un om care trăiește mereu cu teama foamei este un om calic. Iar un om calic e un om egoist. Și, cu un popor de egoiști nu poți coagula un proiect național. De aici și ratarea României ca țară, de aici și ratarea românilor, ca popor. Milostiv cu alții, așa cum se arată acum, cu refugiații ucraineni, dar răi, calici și egoiști, unii cu alții, când e vorba de a clădi ceva împreună, aici.

Dar, stai, mi-am spus, nu e chiar așa. În ciuda aparențelor, țara asta s-a dezvoltat foarte mult, mai ales după ce a aderat la Uniunea Europeană. În afară de cei care, ca troli, au temă zilnică să conteste dezvoltarea postdecembristă a României, până și orbii pot vedea asta.

În plus, sunt mii, sute de mii, poate chiar milioane de români care se pot bucura cu succesele lor personale, mai mari sau mai mici, și care au reușit să își clădească o viață cât de cât decentă. Drept urmare, succes lângă succes, rezultă succesul general. Dar, parcă asta e rețeta liberalismului, nu-i așa!? În fine.

Însă rămân ceilalți, celelalte milioane de români care nu se pot bucura de niciun succes, de nicio viață mai bună, de niciun confort al zilei de azi sau de mâine. Cine sunt ei?

Lucrarea semnată de sociologul Iulian Stănescu, cercetător la Institutul pentru Cercetarea Calității Vieții, de sub egida Academiei Române și intitulată ”Puterea politică în România: De la comunism la noul capitalism” îi identifică și îi definește: Sunt inadaptații noilor realități de după 1989. Ei formează grosul generației mele, a celor cu vârsta cuprinsă între 60 și 70 de ani și ei reprezintă „Generația rataților”, așa cum a fost ea denumită.

Și așa e. Majoritatea uriașă a acestora avea în 1990 cam 30 de ani. Erau, deci, în plenitudinea forțelor. Dar oamenii ăștia fuseseră crescuți în comunism, pentru comunism. Forța lor de atunci și, mai ales, mentalitatea lor de stat cu mâna întinsă la pomana statului fusese menită construirii la nesfârșit a socialismului multilateral dezvoltat, definind prin aceasta una dintre condițiile prostiei, adică, încremenirea în proiect, așa cum ne învață Teoria sociologică a limitelor.

Așadar, cum să se poată ei adapta noilor realități capitaliste!? De aici, eșecul acestei generații, de aici ratarea lor pentru care nu neapărat ei sunt vinovați, ci sistemul comunist, pentru că doar un sistem dictatorial își pregătește oamenii unidirecțional, fără să le lase libertatea de a-și alege propriul drum.

Dar, chiar dacă îi punem la socoteală și pe ceilalți, care pot socoti succese în plan personal, tot despre o generație a ratării putem vorbi, ea făcându-se vinovată pentru că nu a reușit să impună o schimbare de substanță a clasei politice și, mai ales, făcându-se vinovată că nu a reușit să impună o administrație eficientă care să fie la dispoziția cetățeanului, nu care să-și fie autosuficientă. Iar asta, din cauza egoismului amintit mai sus, derivat din teama cea mare a românului, foamea. Vedeți cum se leagă lucrurile!?

Unii ar spune că nu e așa, pentru că alții au decis soarta acestei țări. Ba nu! Noi am votat și noi votăm de fiecare dată. La 20 mai 1990, românii l-au votat pe Ion Iliescu, nu altcineva, așa că nu mai dați vina pe cine știe ce ocultă, că nu oculta a pus buletinele de vot în urne.

Dar, revenind la cohorta rataților, să spunem că, încă din 1990, ei au fost masa de manevră a politicienilor. Ei i-au aplaudat în iunie ’90 pe minerii care au bătut manifestanții din Piața Universității, ei strigau „Noi muncim, nu gândim”, ei cereau „Moarte intelectualilor”, ei mânuiau țevi și leviere, strigând ”IMGB face ordine” (Vă mai amintiți? E titlul unuia dintre articolele mele din Expres).

Ei au fost mereu masa de manevră a partidelor, a liderilor sindicali, ei au îngroșat rândurile asistaților sociali, ei sunt aceia care îl regretă pe Ceaușescu și care regretă comunismul, ei sunt cei asupra cărora se insistă acum cu o propagandă dintre cele mai ordinare, pentru a susține ideea ieșirii României din Uniunea Europeană și din NATO, lor li se spune că ucrainenii și-au ucis conaționalii, și multe asemenea.

Din rândul lor se aleg radicalizații, ei formează partidele extremiste, din rândul lor apar aplaudacii balenelor senatoriale, din rândul lor se aleg activiștii politicilor antidemocratice, populiste și antieuropene, din rândul lor se aleg aceia care, sub masca binelui național, doresc acestei țări o viață lipsită de culoare, plină de gri, în care parul ar fi simbol și instrument.

Stați să se apropie alegerile, să vedeți atunci!