Despre cei care îi aplaudau pe mineri

De multe ori, după nenorocitele zile de 14 și 15 iunie 1990, m-am întrebat ce-o fi fost în mintea celor care i-au aplaudat pe minerii chemați de Ion Iliescu să distrugă orice urmă de opoziție, orice intenție de democrație reală, orice gând de modernizare a țării?

Amintind aici că am fost primit în ziua de 17 iunie 1990 în redacția revistei Expres, condusă de Cornel Nistorescu (nu de Ion Cristoiu, cum greșit se menționează uneori, el conducând Expres Magazin, ăla cu Pavel Coruț și Angela Băcescu), pot spune că am fost implicat direct în evenimentele de atunci, inclusiv prin faptul că în luna februarie a acelui an, împreună cu poetul Adrian Gavrilă am înființat revista ”Mileniul III”, suplimentul pentru tineret al cotidianului Dreptatea.

Așadar, știu bine ce a fost înainte de acele zile, știu bine ce s-a întâmplat la sediul PNȚ, acolo unde ”Mileniul III” își avea redacția, știu bine ce s-a întâmplat pe străzile Bucureștiului, cum știu la fel de bine cum arăta și redacția ”Expres”, aflată atunci în fostul sediu ARLUS, devastată de mineri încă din dimineața de 14 iunie.

Dar, neavând rost să povestesc ce mi s-a întâmplat în acele zile, întrebările de atunci și din fiecare an, rămân: Cât de negre puteau fi sufletele și mințile acelor oameni care îi aplaudau pe minerii porniți să bată oameni nevinovați și să devasteze Bucureștiul?

Acum le înțeleg teama de nou, însă ce îi determina pe acei bărbați și pe acele femei să îi considere salvatori ai neamului pe minerii sosiți în București? Și întrebările se tot adună:

Doar un an mai târziu, când viețile le erau date peste cap exact de oamenii care le promiseseră fericirea socială, ce-a fost în mintea și în sufletul celor 87 % dintre românii care îi votaseră pe 20 mai 1990? Și de atunci, tot așa: Îi mai cred salvatori pe mineri? Îl mai cred providențial pe Iliescu?

Dar marea întrebare cred că e alta: Ce au învățat oamenii ăștia din tot ce s-a întâmplat atunci? Eu cred că nimic. Ba, mai mult, eu cred că au comunismul întipărit în minte într-atât de bine, încât nu pot accepta că există și alt fel de a gândi, alt fel de a trăi.

Chiar dacă unii dintre cei care îi aplaudau pe mineri în zilele de 14 și 15 iunie sau, mai precis, urmașii lor, au plecat din țară și chiar dacă s-au adaptat acelor lumi, atunci când vine vorba despre România tot în termeni de comunism o gândesc: ”Să se dea”, ”să ne dea”, ”să se facă”, ”să ne facă”, și în niciun caz: ”Să facem”, ”să dăm”, ”să ne implicăm”.

Imediat cum trec granița, dinspre aiurea, tot cu mâna întinsă a pomană stau, la fel cum stau cei care profită de ajutoarele sociale pe motiv de ”frezoane”, nu din cauze reale.

Altfel nu se explică de ce o bună parte din voturile primite de A.U.R. la ultimele alegeri au venit din afara României și altfel nu se explică de ce, prin votul astfel dat, acei români își dovedesc afinitatea fa’[ de ideile naționaliste, mai precis, naționalist-comuniste, pentru că în această zonă a toxicității totale poate fi încadrată educația primită înainte de 1990, a naționalismului-comunist, nu a adevăratului patriotism.

De aici, deviațiile de la orice logică de bun-simț: O bună parte dintre cei care privesc cu blândețe intervenția animalică de acum 32 de ani a minerilor, privesc cu aceeași blândețe, de exemplu, războiul declanșat de Rusia în Ucraina, ba chiar, unii dintre ei îl mai și aprobă, cum aprobă și politica agresivă a lui Putin.

Gândind că României i-ar sta mai bine în afara Uniunii Europene, care cu toate păcatele ei se dovedește mult mai umană și mai civilizată decât modelul ungo-slav, mulți dintre suporterii minerilor din 14-15 iunie 90 aproape că îi ridică Osana lui Orban Viktor, admirându-i atitudinea pseudo-independentă și trecând cu vederea că se uită cu jind la Transilvania, în timp ce face jocul Moscovei.

Și tot așa: În opinia celor descriși mai sus, tot ce ține de desprinderea României de valorile lumii occidentale e de aplaudat, și o fac așa cum îi aplaudau acum 32 de ani pe cei care îl acuzau pe Ion Rațiu că n-a mâncat salam cu soia (apropo, nu uitați că acest ziar, ”Cotidianul”, a fost înființat de Ion Rațiu, nu de altcineva și în niciun caz de Vladimir Soloviov!), așa cum îi aplaudau pe acuzatorii foștilor deținuți politici care încercau să demaște crimele comunismului sau așa cum îi aplaudau pe cei care îi acuzau pe țărăniști și pe liberalii de atunci că vor să ”vândă țara”, în vreme ce feseniștilor le ardeau buricele deștelor, de nerăbdare să înființeze Fondul Proprietății de Stat și Fondul Proprietății Private, ca să o fure ei mai cum metodă.

De fapt, aplaudacii minerilor din 1990 și urmașii lor nu își doresc acum decât o revenire a României la un sistem centralizat și chiar depun eforturi serioase în acest sens, unii în guvern, alții în parlament.

Iată câteva exemple: controlul pieței prin aberanta ordonanță ”anti-speculă”, ca și când n-ar fi fost de ajuns legislația anti-concurențială deja existenă, raportarea producției agroindustriale ca pe vremea Comitetului de Stat al Planificării, achiziții directe, inclusiv prin făcătura de sorgine comunistă ”Unirea”, limitarea libertății presei, România scăzând de pe locul 48 în lume în 2021, pe locul 56 pe care se află acum, întărirea continuă a aparatului bugetar, cu alte cuvinte, mărirea numărului de dependenți față de stat concomitent cu diminuarea clasei mijlocii și, mai ales, controlul întregii societăți de către partidul unic pedeseristo-liberalo-maghiar, sub oblăduire prezidențială, prin acordarea de puteri aproape nelimitate serviciilor de informații, exact ca pe vremea comunismului.

Pentru că, nu uitați, cei care i-au aplaudat pe mineri în 14 și 15 iunie 1990 nu au fost doar mințiții săraci ai comunismului, ci, mai ales, foștii și noii securiști, foștii și noii milițieni, foștii și noii activiști de partid.

Azi, ei și urmașii lor întregesc lucrarea. Finis coronat opus: România cu fruntea mereu în pământ.