Despre „L’ Étape Roumanie by Tour de France”

Plecat dinspre mahalaua Militarilor spre școală, adică, spre Liceul de Muzică de pe 11 Iunie, mă bucuram de fiecare dată când ajungeam la Piața Leul.

Nu că simțeam neapărat că intru într-un București mai bun, deși, una era strada noroioasă de peste drum de autogara Militari, unde stăteam la vremea aia, și alta era Monumentul Eroilor Geniști. Dar văzându-l și, mai ales, citind de fiecare dată ce scria pe el: ”Spuneți generațiilor viitoare că noi am făcut suprema jertfă pe câmpul de bătălie”, parcă atingeam istoria, mai ales că îmi venea în minte cântecul ”Pui de lei”, pe care îl învățasem la școală și care mereu mi-a plăcut.

Privind la acel leu care și acum domină piațeta, eroii evocați devenau palpabili. Uneori, coboram din tramvai și mă așezam pe unul dintre stâlpii de piatră care susțineau lanțul greu al monumentului, simțindu-mă ca în poezia aia a lui Sorescu, știți voi care, aia în care copilul se așează în poala voievozilor din vechime și îi întreabă de ce sunt atât de bătrâni și de ce au bărbile atât de lungi și atât de albe?

Dacă luam tramvaiul 13, de la Leul făceam la stânga, spre Grozăvești, iar apoi la dreapta, urmând firul Dâmboviței până la Brâncovenesc, bucurându-mă, de cum dădea frunza și până când cădea istovită de toamnă, de verdele malurilor și de copacii uriași care le susțineau.

De la Brâncovenesc, având în spate ghiozdanul, în mâna dreaptă vioara și în mâna stângă plasa cu partituri și metode, urcam dealul Patriarhiei și coboram pe treptele care duceau spre administrația Patriarhală. Ieșeam taman pe strada 11 Iunie, unde era Liceul de Muzică nr. 1, zis acum Lipatti.

Dar, până să ajung la Piața Unirii, tramvaiul oprea la Națiunile Unite. În dreapta era Teatrul de Operetă, iar în stânga se înfiripa Calea Victoriei care, ceva mai sus de câțiva zeci de pași de copil, se bucura de Muzeul Național de Istorie. Da, așa credeam eu: Calea Victoriei se bucura de Muzeul Național de Istorie ca o mamă, mândră de copilul ei minunat.

Cam prin clasa a V-a, profesoara noastră de istorie, doamna Maria Negruzzi (da, aveți dreptate, era descendentă chiar din acea familie Negruzzi, deși vremurile o obligaseră să semneze Negruți), ne-a anunțat bucuroasă că în vacanța de vară care avea să urmeze vom vizita Muzeul și că prezența era obligatorie.

Informația asta ultimă, cu prezența, nici nu-și avea rostul, toți copiii bucurându-ne din cale-afară, la fel cum ne bucurasem și când am vizitat Uniunea Compozitorilor din Palatul Cantacuzino, ori Muzeul Militar Central, Muzeul Municipal București, cum se numea atunci, Muzeul Tehnic cu care aproape se învecina școala noastră sau Muzeul Antipa.

Și ne bucuram, pentru că doamna noastră profesoară de istorie Maria Negruzzi era dintre acei dascăli hărăziți, acei profesori-părinți care te luau ca pe o plămadă și îți deschideau mintea formându-te ca om, dându-ți un rost, dându-ți o pavăză în fața neștiinței și a prostiei agresive, dându-ți o sclipire a îndumnezeirii prin cunoaștere.

În dimineața zilei cu pricina, ne adunaserăm la școală toți copiii din clasă. Nici unul nu a lipsit, măcar că era vacanță! Doamna profesoară ne avertizase: ”Să fiți odihniți, că muzeul ăsta nu e ca celelalte. E foarte mare și îl vom vedea pe tot!” Dar nu ne păsa, eram cu toții, pe cât de emoționați, pe atât de nerăbdători.

Și, iată-ne în muzeu. Deși citisem și învățasem câte ceva despre cele mai vechi urme ale omului în această țară, ba chiar, mergând pe șantierul arheologic de la Glina, duși acolo tot de profesoara noastră, și deși găsisem chiar noi bucăți de silex sau cioburi de oale vechi de mii de ani, acum eram uimiți de bogăția relicvelor și a exponatelor.

Pentru mine, prima emoție uriașă am avut-o în fața replicilor fragmentate ale Columnei lui Traian. Și, la fel cum eroii îmi deveneau aievea doar citind ce scria pe statuia Leul, acum aveam dovada clară a românismului meu de sorginte latină, exact ca în poezia ”Inscripție pe o piatră de hotar”, de Geo Dumitrescu:

”Slav aș fi fost, de nu eram latin,

latin aș fi, de n-aș fi fost și dac,

dar a ieșit așa, să fiu român,

și eu cu soarta asta mă împac!”

Apoi, au urmat alte săli, alte părți de istorie: formarea poporului român, Basarab I, Mircea, Țepeș, Ștefan, Iancu de Hunedoara, Matei Corvin și mulți alții. Dar eu așteptam cu înfrigurare să ajung în sala dedicată lui Mihai Viteazul, cel care pentru mine a fost și a rămas eroul absolut, cu toate femeile lui iubite, cu toți boierii lui arși, cu toți turcii învinși și cu toate adevărurile sau neadevărurile spuse și scrise despre el.

Și până acum, Unirea lui îmi pare momentul astral al istoriei acestui popor. Unii spun că, de fapt, nici n-a vrut asta, dar eu nu-i cred. N-am cum să-i cred. Nu se poate ca, într-un final, să nu fi avut conștiința uriașei realizări. Și, o dată în plus, m-am bucurat să văd că Mihai Viteazul avea rezervată una dintre cele mai mari săli ale muzeului, semn că și alții, mult mai înțelepți ca mine, simțeau și gândeau la fel. Mă rog, de fapt, eu gândeam ca ei.

Mai apoi, tot ce a venit după acea sală a muzeului a fost ca un desert, mai ales Tezaurul de la demisol, cu tot cu coiful de aur atribuit lui Decebal.

Dovadă că doamna noastră profesoară Maria Negruzzi ne plămădea așa cum se cuvine a fost că toți am simțit latura propagandistică a sălilor dedicate istoriei moderne și contemporane. Avea doamna Negruzzi un anume zâmbet care ne transmitea tot ce avea de transmis, atunci când ne vorbea despre revoluționarii pașoptiști folosind termeni impuși de partid sau despre ”rolul clasei muncitorești în edificarea statului socialist multilateral dezvoltat”.

Peste ani, am revăzut Muzeul Național de Istorie și singur, încă de trei ori. Când le-a venit vârsta, mi-am dus și copiii să-l vadă. Ei au avut noroc! Mulți alții, nu. Vremurile s-au schimbat, pocind rosturi și schimonosind lumi și oameni în așa fel încât, în lipsa unor repere, au ajuns să nu mai înțeleagă nimic. Acum, muzeul e o sărăcie.

Când am fost ultima dată mai erau organizate doar câteva săli: Una dedicată latinității poporului român, sala Tezaurului, sala Revoluției de la 1989 și un „muzeu” al jucăriilor. Ah, să nu uit! Cum intrai, în dreapta, o tută care își spunea designer de modă își expunea boarfele sperând că va vinde ceva.

Bine măcar că a dispărut monstruozitatea aia de statuie din fața clădirii, aia cu Traian ținând în brațe lighioana, aia pe care toți turiștii străini o fotografiau ținând-se cu mâinile de burtă, de atâta râs.

Dar să știți un lucru, statuia aia spunea adevărul, pentru că asta a ajuns poporul român, o lighioană, o arătare pe care, dacă ar putea, România Revoluționară a lui Rosenthal s-ar coborî din tablou și ar lua-o cu joarda, ca să-și bage mințile-n cap și să nu mai facă prostii, cătând spre est, cum i se spune din ‘48 încoace și cum îi îndeamnă unii închipuiți de acum, ci să își recapete chipul de om continuând să privească spre Vest, așa cum l-au învățat Ștefan, Mihai, Cantemir, Brâncoveanu, Cantacuzino, Kogălniceanu, Bălcescu, Rosetti, Negruzzi, Carol, Ferdinand și alții asemeni lor, pentru că vocația acestei nații este europeană, nu muscălească!

Dar, uneori se mai întâmplă și lucruri bune, chit că sunt mărunte, iar bucureșteanul se bucură oricum, că s-a învățat cu puținul. Iată, am citit în ziar că, sub egida prestigiosului Tour de France, la București se va organiza o etapă de ciclism. Cursa se va numi ”L’ Étape Roumanie by Tour de France”. Văzând traseul, am băgat de seamă că e menționat și Muzeul Național de Istorie.

”Aha, mi-am zis, va trece și pe-acolo! Vă mândriți, așadar, cu ce-au făcut alții! Veți ști să alegeți unghiurile de filmare ale camerelor TV pentru a arăta lumii că, până la urmă, Bucureștiul ăsta, așa prăfuit cum e el, își are frumusețea lui?

Dar, în timpul transmisiei TV, veți avea curajul să spuneți și cum niște nenorociți și-au bătut joc de Muzeu? Veți avea curajul să spuneți că acum e ca o caricatură și că zeci de mii de exponate unice stau distruse în subsolurile Palatului, zăcând în zoaiele care le-au inundat pentru că apa freatică din jurul Dâmboviței nu se mai poate drena în mod natural din cauza betonării râului?

Veți avea curajul să vorbiți și despre nemernicii de miniștri de la Cultură, care nu au făcut nimic, dar absolut nimic, pentru a repune în circuit acest reper al națiunii române? Sau veți considera că nu e cazul, că trebuie să vorbiți doar despre ciclism, cu divagații manelistice spre Becali și Hagi?” Și multe, și multe, și multe alte întrebări care rămân pe mai departe fără răspuns.

La toate astea, mai adaug una: Oare, cu ce sentiment ar ieși copiii și tinerii de acum, dacă ar vizita Muzeul Național de Istorie așa cum l-am văzut eu și copiii din generația mea?

(Notă: Pentru cei care nu știu: Și atunci, și acum, învățământul profesionist de muzică presupune ca Liceele să se ocupe de copii începând cu clasa întâi și terminând cu clasa a XII-a.)