În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011
Şi, astfel, am ajuns de acum în 1631 şi fiul Păpuşii trecuse de 40 de ani. Băiatul zvelt de pe pânza tabloului de familie devenit tânărul arătos, Învingătorul leului, bărbatul care bătea cuiele cu palma, s-a transformat încetul cu încetul într-un domn respectabil cu o barbă bogată şi cu o burtă tot mai proeminentă. Forţa nefolosită a trupului său a început să lovească în interiorul corpului şi a fost un adevărat cadou de la Dumnezeu trecerea prin Hanovra a unui alt domn respectabil, pictor şi diplomat, pe numele său Peter Paul Rubens. Acesta a zăbovit doar două zile în Han, timp suficient pentru a intra în vorbă cu Al Optzeci şi patrulea, spre a-i vedea laboratorul, câteva desene şi câteva machete. Gazda, trecând tocmai atunci printr-una dintre nesuferitele sale crize de gută, i s-a plâns oaspetelui de sănătatea-i tot mai şubredă, iar pictorul, umblat prin mai toate curţile importante ale continentului şi cunoscându-i pe cei mai importanţi medici – doctorii de casă ai suveranilor -, i-a relatat despre cum o să-i rămână veşnic recunoscător unui nobil sicilian pe care l-a cunoscut la Madrid şi care deţinea taina unor reţete miraculoase. Acel senior l-a vindecat şi pe Rubens de gută şi pictorul i-a dat adresa necesară. Pe eficientul tămăduitor îl chema Valguarnera şi, după o corespondenţă de câteva luni, a fost de acord să vină la Hanul Diavolul Argintiu, pacientul refuzând categoric să se deplaseze el la taumaturg. Chiar şi pentru nobilul sicilian, onorariul convenit n-a putut fi refuzat.
– Vă înţeleg perfect, i-a spus Valguarnera, sorbind din berea Cord Broyhan, vă înţeleg perfect că nu vă puteţi abţine de la această cea mai limpede bere posibilă, însă trebuie totuşi să vă mai stăpâniţi. Şi mai ales să faceţi mişcare!
Doar că Al Optzeci şi patrulea nu era dispus să renunţe la nici un tabiet al programului său zilnic. Valguarnera i-a alinat într-adevăr durerile, însă n-a vrut contra nici unei sume de bani să-şi dezvăluie tainele ştiinţei. Păcat! Pacientul său n-a intenţionat decât să înceapă cu alifia atât de eficientă includerea disciplinei terapeutice ca aplicaţie la algoritmul universal. În perioada cât sicilianul s-a aflat găzduit în Han, Al Optzeci şi patrulea a stăruit să-l atragă în cercul său de studii, însă Valguarnera a părăsit Hanovra „înainte de a deveni dependent şi a se îngrăşa şi el din minunata bere” şi fără să se lase atras de teoriile Învingătorului leului şi ale colaboratorilor aceluia.
– Mai bine aţi bea vin, l-a mai sfătuit pe pacientul său, înainte de plecare.
Rezultatul a fost că Al Optzeci şi treilea, căruia îi era tot timpul sete, a început să amestece berea cu vinul, lucru rar la marii băutori, care, de obicei, se specializează pe doar un singur fel de băutură: sau tării, sau bere, sau vin. Însă nici vinul de la Han nu era de ici de acolo. În timpurile acelea se mai producea fläsch, un vin în cea mai mare parte din struguri, dar cărora li se adăugau, după reţete şi ele secrete, şi anumite procente din alte fructe. În funcţie de cantitatea şi calitatea adausurilor, exista fläsch roşu, negru şi alb. Sortimentul fläsch roşu de la Hanul Diavolul Argintiu era celebru, dar cel negru avea un gust mai sălbatic şi din acela consuma zilnic mai multe căni Al Optzeci şi patrulea. Reţeta secretă a compoziţiei şi preparării acelui vin a dispărut odată cu Hanul.
Ca şi mai târziu cu Valguarnera, nici cu Rubens lucrurile nu s-au petrecut mult diferit: pictorul a studiat desenele şi schiţele, a băut şi el cu plăcere minunata bere, s-a delectat şi cu cafeaua specială, preparată după o reţetă originală în Han, însă n-a recunoscut nici un pas al marelui algoritm încifrat în planşele respective şi n-a fost interesat de acest aspect nici atunci când gazda sa a încercat să i-l explice. Dezamăgit, Al Optzeci şi patrulea i s-a plâns vechiului său tovarăş de idei, iar prietenul Schickard i-a răspuns într-o scrisoare din Tübingen că, date fiind cele relatate de la Han despre pictor, era limpede că „omul acela a fost ameţit de misiunile diplomatice şi de deliciul cărnii personajelor sale şi că acestea l-au transformat într-un pragmatic irecuperabil”.
Însă nu toate personajele importante care au avut privilegiul de a pătrunde în marea sală a laboratorului gazdei s-au comportat astfel, fiind destulă lume care chiar a depus eforturi susţinute pentru a avea onoarea să fie acceptată în cercul erudiţilor. Printre aceşti oameni au fost şi şarlatani sperând la un cuib călduţ şi mâncare gratuită în vremuri atât de nesigure, au fost şi indivizi care nădăjduiau să găsească o breşă în „nebunia stăpânului” prin care să se poate strecura în interiorul afacerilor Hanului Diavolului Argintiu şi s-au găsit şi personaje umile care pur şi simplu doreau să-i intre sub piele Învingătorului leului pentru a avea un protector puternic în situaţiile dificile prin care treceau sau de care le era teamă că vor urma. Diavolul Argintiu a ajuns la mijlocul veacului al XVII-lea de după Cristos un punct unic pe harta Saxoniei (şi nu numai): acolo se putea face o haltă plăcută în timpul unui drum obositor şi pândit de veşnice primejdii, acolo se putea mânca mai bine ca oriunde; străjuite de Diavolul cel Mare din faţa intrării principale şi de Diavolul cel Mic de pe şemineul din ospătăria mare, zidurile stabilimentului opreau în afara lor orice molimă şi orice atac al unor armate organizate ori a unor simplii răufăcători; numeroasele legende, destule adevărate, atestau poziţia dominantă a stăpânilor Hanului în tot comerţul regiunii, dar şi rolul lor în mica şi în marea diplomaţie a timpului; şi, colac peste pupăză, tot la Diavolul Argintiu s-au strâns învăţaţii cei mai pricepuţi, dând o aură şi mai misterioasă a întregului loc. Convingerea că nimic nu se putea întâmpla în toată regiunea fără consimţământul celor ce stăpâneau Hanul era un motiv tradiţional suficient pentru a atrage, ca lumina unui sfeşnic, toate musculiţele din jur.
Totuşi, au fost şi personaje cu adevărat interesate chiar de armonia universală şi de calea marelui algoritm ce duce spre aflarea tainei conţinând tot ce a fost, ce este şi ce va fi. Unele veneau din alte şcoli, altele încercau să se iniţieze în Han. Printre acestea din urmă s-a aflat şi Jurgen Klopfstein. Deşi purta un nume germanizat, tânărul era descendentul unei familii toscane venite cu Bătrânul la Hanovra, cu peste un veac în urmă, la fel ca şi cei din neamul lui Brink. La vârsta de optsprezece ani, Jurgen Klopfstein n-a părăsit încă niciodată localitatea natală şi foarte rar chiar şi Hanul. Oameni loiali, părinţii săi au ocupat diferite funcţii mărunte, însă au fost socotiţi tot timpul drept membri ai familiei Bătrânului. Cei ce au făcut împreună cu Bătrânul, cu peste un veac în urmă, lungul drum din Florenţa până la Hanovra şi i-au rămas fidel fonatorului Hanului Diavolul Argintiu n-au fost uitaţi, fiind socotiţi rude, iar „urmaşii rudelor nu decad din această relaţie, atâta vreme cât sunt loiali”, a repetat de multe ori Al Optzeci şi patrulea. Şi familia Klopfstein a trăit modest, la fel ca şi ceilalţi membrii ai comunităţii aceleia, însă nici nu a dus vreodată lipsă de ceva. Jurgen era al doilea frate din cei cinci copii ai părinţilor lor, când aceia au fost trimişi să adune banii cuveniţi din arenzile asupra unor pământuri la doar o zi de drum de Hanovra. La întoarcere, au fost jefuiţi şi ucişi. La început, tragedia a părut de-a dreptul incredibilă pentru toţi cei din Han: cine să fie atât de nebun să atace oamenii Diavolului Argintiu? Bineînţeles că „armata de oameni” s-a pus în mişcare şi cei doi tâlhari au fost prinşi în mai puţin de două zile. Prinşi şi spânzuraţi chiar la locul mizerabilei lor fapte. „Erau doi străini, a venit explicaţia, erau atât de străini încât n-au ştiut pe cine au omorât”.
Cei cinci copii ai victimelor au fost crescuţi în Han, iar Jurgen a dat dovadă de mic de mult talent artistic. El a fost unul dintre puţinii ascultători constanţi ai variaţiunilor la orgă ale Celui de Al Optzeci şi patrulea şi s-a distins şi în şcoala condusă încă de bunul domn Robert Brink, cel ce iubea atât de mult copiii şi care n-a avut niciodată propriile sale progenituri. Când Jurgen a împlinit doisprezece ani, Învingătorul leului l-a luat în laborator şi i-a dat misiunea de a face acolo curăţenie, de a pune în fiecare seară cărţile, schiţele şi însemnările în siguranţă încăperea lor şi de a fi gata oricând să fie de folos în timpul dezbaterilor şi al experienţelor, aducând bere, sucuri, vin sau cafea. (În laborator nu se mânca niciodată, cina fiind servită în Han.) Au fost misiuni de mare încredere acestea, aşa cum scribul a mai menţionat, stăpânul, pe lângă noi şi noi manii şi spaime, fiind tot mai îngrozit la gândul unui posibil incendiu.
Fiind mult mai des în contact cu Jurgen Klopfstein decât cu propriii săi copii, acesta i-a devenit indispensabil, iar, treptat, l-a socotit chiar ca pe fiul său. Iar tânărul i-a răsplătit pe deplin sentimentele, devenind din simplă rudă săracă şi servitor al laboratorului şi al bibliotecii, un colaborator de nădejde. Ne aflam în anii cinzeci, când Al Optzeci şi patrulea a devenit tot mai inert în stereotipurile sale („Ştii, i-a mărturisit el însuşi favoritului său, ştii, şi eu îmi dau seama că viaţa prea privilegiată nu este favorabilă iniţiativelor şi, prin urmare, nici ideilor cu adevărat creatoare. Mă uit tot mai des la peştii din acvariu, la cum îşi consumă ei viaţa, la cât de dependenţi sunt de mâna de afară. Eu mă asemăn tot mai mult cu ei… Până acolo încât acum nici n-aş putea trăi altfel.”). Altădată, se căina că s-a bucurat de mai mult noroc în viaţă decât oricine, doar că n-a avut suficientă minte pentru a duce la bun sfârşit ceea ce a vrut să demonstreze. Deşi…, deşi, spunea tot el, se află atât de aproape de ţel. „Ultimul pas, ultimul pas nu sunt în stare să-l fac!” Se amăgea? Poate că nu. Scribul n-a reuşit să afle. Învingătorul leului a încercat să găsească o echivalenţă numerică între intervalele muzicale, denumiri şi distanţele dintre stele. El a intuit că îi lipsesc multe dintre datele indispensabile pentru munca sa, că mai există şi alte stele – care în mod necesar se află în raport direct cu multiplii sau submultiplii distanţelor pe care le ştia şi, asemenea altor astronomi de geniu, chiar a şi intuit existenţa câtorva dintre planetele încă necunoscute ale sistemului nostru solar, drept trepte ale algoritmului universal aflat la baza armoniei lumii. Însă calculele sale n-au fost precise şi prăbuşirea podului de peste Leine l-a făcut să se îndoiască adesea el însuşi de concluziile la care a ajuns. Atunci a încercat să desluşească algoritmul universal în marile construcţii care s-au dovedit rezistente în timp. Ani de zile, a recalculat datele marii catedrale de la Paris şi, câteodată, a crezut că i se confirmă ideile, altădată nu. Or, ceea ce este universal nu poate fi valid doar într-un caz şi în altul nu. Aşa că a căutat mereu parteneri de discuţii care să-i spună că ideile sale sunt corecte, că nu greşeşte chiar atât de grav, că întreaga sa muncă reprezintă un pas mare în dezvoltarea ştiinţei. Dorea să fie astfel păcălit, numai că nu prea credea nici el în vorbele linguşitorilor, mai ales dacă acele spuse nu erau bazate pe argumente concrete sigure.
