CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (106)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Al treilea set de legende: lumea roboţilor

Despre care, se ştie, există o literatură întreagă. Unde, dacă vei căuta atent, vei găsi şi povestiri ştiinţifico-fantastice despre fiinţe umane îndrăgostite de androizi. Sau despre androizi îndrăgostiţi de stăpânii lor. Tâlcul unor asemenea naraţiuni este de a promova ideea că prin dragoste se poate induce unor maşinării şi suflet, nu numai capacităţi operaţionale mecanice. Terminate în happy-end sau nu, relaţiile stabilite între om şi aparat devin extrem de concrete: „şi au trăit fericiţi până ce moartea i-a luat” (androidul renunţând prin opţiunea sa la viaţa veşnică), „din relaţia aceasta s-au născut fiinţe-maşini” (cu reacţiile diferite ale celor din jur), „iar din această poveste, omul, înzestrat cu tenacitatea maşinii şi maşina înzestrată cu suflet şi minte autonomă, au format un cuplu care a ajuns să stăpânească lumea. S-o ducă la culmi nebănuite de bunăstare” sau „S-o distrugă” etc. Actorii sunt activi şi trec prin trăiri concrete. Lumea lor nu mai este utopică. În asemenea povestiri, lucrurile chiar se întâmplă.

Într-una dintre ele, maşinăria care-l slujeşte pe om este chiar diavolul. (Nu pe gratis, desigur, dar asta este o altă chestiune.) De unde întrebarea: cât timp diavolul joacă rolul „acelei maşinării” n-are nici el suflet? Or diavolul şi în ipostaza de slujitor are dubii, ba mai şi instigă şi-şi freacă mâinile când crede că insinuările sale au efect. Diferită de mult mai cunoscutele legende ale doctorului Faustus este povestea lui Plok.

„Plok a fost un tânăr frumos şi inteligent, însă o reţinere inexplicabilă îl făcea să nu înnoade nici un fel de relaţii cu cei din jur. Unii spuneau despre el că e prea trufaş, alţii îl bănuiau de o uriaşă timiditate şi erau şi din aceia ce pur şi simplu îl credeau prost. Dar Plok nu era prost şi mai era şi arătos, pe deasupra. Aşa că diavolul a vurt să şi-l câştige de partea sa. Drept urmare, i s-a înfăţişat sub forma unui meşter ambulant şi şi-a oferit serviciile. Plok l-a recunoscut imediat pe diavol şi l-a refuzat politicos. În încăperea sa, a rămas doar umbra falsului meşter, care, cu timpul s-a solidificat. Iar acolo unde s-au despărţit, în faţa casei lui Plok, un copac bătrân a luat formă umană, spre mirarea trecătorilor.

Plok n-a reuşit să relaţioneze cu diavolul aşa cum n-a reuşit să relaţioneze nici cu oamenii, iar umbra solidificată din interior şi copacul cu trăsături umane din faţa casei au rămas fenomene neexplicate. Oamenii vedeau doar cum Plok stă ore în şir şi priveşte satisfăcut la cele două ciudăţenii, dar că parcă acelea încercau să-i vorbească şi nu el lor. Lui Plok parcă i-a fost frică de oferta diavolului. (În realitate, el îşi spunea că dacă acela îl va înlocui în responsabilităţi, va trebui să gândească, în acele situaţii, în locul său şi că, în felul acesta, diavolul va ajunge să-l înlocuiască în întregime.)

După ce a murit Plok, casa lui a rămas multă vreme nelocuită. Iar când, după mulţi ani, a cumpărat-o cineva de la urmaşii defunctului, vestita umbră solidificată din interior n-a mai fost găsită, iar copacul cu înfăţişare de om s-a uscat şi, fiindcă prezenta pericol de a se prăbuşi peste trecători, a fost tăiat şi făcut lemn de foc.”

Aceasta este legenda despre Plok. Şi de data asta, la prima citire, scribul a făcut legătura cu istoria Fiul Contelui, mai ales că a găsit şi o variantă care preciza că Plok a trăit la Hanovra¹.

O altă menţiune găsită de scrib ne povesteşte despre un personaj rătăcitor, care voia mereu să fie liber. Un personaj „care nu părea nici nobil, nici om de rând şi care bea apă de la fântână din pahare scumpe din cel mai preţios cristal”. Un personaj singur, bătrân, căutându-şi libertatea prin lume, însoţit de un câine albinos. O apariţie stranie, aptă de a-i înspăimânta pe cei ce-i ieşeau în cale, deşi nimeni n-a putut spune că individul acela i-a făcut cuiva un rău anume.

Al Optzeci şi şaselea nu a reuşit să-i răspundă scribului la o întrebare pe care, pe cât trece timpul, scribul şi-o pune tot mai des: există sau nu victime morale ale vremurilor ori s-ar fi comportat ele la fel, indiferent de împrejurări? Nu numai cel ce greşeşte din oportunism sau din laşitate, dar, iată, şi Fiul Contelui pune pe tapet, în felul său, această veşnică dilemă.

După ce Cei O Sută au părăsit Hanul din Hanovra, scribul a încetat să urmărească întreprinderile care au supravieţuit după ce s-au despărţit de Diavolul Argintiu. Astăzi nu mai există nici statuia mare din faţa intrării principale şi nici dracul cel mic între lada mereu deschisă şi punga cu patruzeci de guldeni de pe şemineu. Nu mai există acvariile. Şi nu mai există nici măcar vechea clădire. Pentru scrib, povestea Hanului Diavolul Argintiu s-a încheiat odată cu plecarea în lume a Celui de Al Optzeci şi şaselea, a Celei de A Doua Marie şi a fiului lor, Al Optzeci şi şaptelea. Dar şirul Celor O Sută nu s-a rupt nici după ce ei păreau să fi dispărut cu totul.

Şi iarăşi, pentru cei ce părăsesc această lume, ultima lor suflare este la fel; nu şi pentru cei ce rămân.