Nici sângele extras nu l-a trezit pe Al Nouăzecilea. În schimb, l-a trezit pe tatăl lui, care, pentru prima oară după multă vreme, părea că se interesează cu adevărat de fiul său. Şi inima Annei Maria, soţia şi mama fetiţei, bătea cu putere: pe de o parte, s-a obişnuit cu bărbatul ei, ba chiar se simţeau atât de bine împreună, pe de altă parte, femeia nu ştia cum va reacţiona familia faţă de ea şi faţă de copilul ei, dacă Puiu nu va mai fi. Biata Anna Maria parcă şi trăia scârboasele procese de succesiune cărora va trebui să le facă faţă, obrăznicia avocaţilor la care va fi supusă şi privirile ironice ale târgului. Speriată era şi soacra, baroneasa Panzaritti, cea care încă mai vedea în Al Nouăzecilea imaginea tatălui său, care a sfărâmat pe vremuri atâtea inimi… Iubirea şi mai ales amintirile unei mari iubiri pot face ca până şi matahala de ginerele ei să se confunde cu idolul tinereţii. Dar cel mai afectat a fost Contele, sleit de atâtea decese ale apropiaţilor pe care i-a supravieţuit. Grija lui Ambrogio faţă de Al Nouăzecilea a rămas la fel de insistentă ca şi în urmă cu un sfert de veac. „Doamne, se ruga el, nu mă supune la încercările lui Iov, întrucât eu nu am tăria aceluia şi nu ştiu dacă n-o să mi se inunde mintea cu gânduri de hulă! Fereşte-mă, Doamne, de gândurile pe care eu, fiinţă slabă, nu sunt în stare să le înfrunt! Doamne, eu sunt un păcătos şi văd că Tu nu faci decât să-mi dovedeşti mereu acest lucru. Dar eu ştiu prea bine că sunt un nemernic şi nu trebuie ca Tu să-mi aminteşti mereu acest lucru! Şi, mai ales, nu cu acest preţ!”
Tot Segrate era în doliu. Doar că muribundul refuza să-şi dea sufletul.
În a cincia zi, Al Nouăzecilea a deschis ochii, în a şasea s-a ridicat din aşternuturi şi în a şaptea, exact la o săptămână după concertul virtuosului Carl Philipp Emanuel Bach, a putut fi auzit cântând la orga din biserică.
Cei trei de şapte au învins cei doi de doisprezece.
– Nu, a repetat Maica Ana, ghicitorul acela n-a spus că Puiu va avea în cei doi de 12 o lentoare soră cu moartea, ci doar că va beneficia de perioade de odihnă binemeritate, singurele în măsură să-i dea energia necesară pentru marile eforturi inspirate de acei trei de 7.
Al Nouăzecilea însuşi binecuvânta altfel somnul:
– Când dormi, poţi visa. Asta nu este bine. Eu am învăţat să dorm fără vise.
– Poate că visezi, dar nu-ţi aduci aminte.
– Nu. Eu dorm fără vise.
– Câteodată, noaptea, eşti agitat. Câteodată chiar vorbeşti în somn, insista Anna Maria. (Care iniţial nu putea dormi în acelaşi pat cu soţul ei, fiindu-i imposibil să închidă ochii din pricina sforăitului îngrozitor al matahalei. Pe urmă, cu timpul, nici sforăitul acela nu i s-a mai părut atât de cumplit.)
Puiu o privi cu ochii săi serioşi.
– Nu, eu dorm fără vise. Am învăţat să dorm fără vise.
Teoria Celui de Al Nouăzecilea a fost aceea că atunci când dormi fără vise, trecutul şi viitorul, din care se nasc toate temerile noastre, dispar şi ne simţim ca în pântecul mamei. Unde nu există invidie, spaime şi complicate strategii ale unor izbânzi iluzorii.
– De unde ştii tu că în pântecul mamei nu există „invidie, spaime şi complicate strategii ale unor izbânzi iluzorii” l-a întrebat Anna Maria.
– Ceva dreptate are Puiu, îi luă cu totul pe neaşteptate apărarea tatăl său. Şi eu mi-am găsit liniştea într-un loc unde nu există ambiţii, ci totul se petrece numai pentru sine.
– Da, dar dumneavoastră v-aţi găsit liniştea, aşa cum aţi spus, într-o lume reală, nu în vis, nu s-a lăsat Anna Maria.
– Păi, tocmai asta este, a precizat Al Nouăzecilea: nu în vis. După care n-a mai scos nici un cuvânt.
– După cum gândeşti tu, chiar şi râmele sunt mult mai fericite decât oamenii, îi luă apărarea Annei Maria, Contele cu vocea cu care se adresase dintotdeauna nepotului său.
Dar acesta, nepotul, privindu-l cu ochii la fel de serioşi cu care privea tot timpul în jur, n-a mai catadicsit să ia parte la conversaţie. El părea de acum că se află cu ai săi şi că nu se mai află cu ei săi. Păcat! Se întâmpla atât de rar ca toată nobila familie să se fie reunită şi să ia parte la aceeaşi discuţie. (Asta, bineînţeles, fără ca Ambrogio şi Geamănul să vorbească şi între ei.)
Altădată, când s-a nimerit să se găsească din nou cu toţii în acelaşi loc (însă nu împreună), Anna Maria i-a spus soţului ei că nu trebuie să te afli în „imperiul nebulos al somnului” (chiar aşa s-a exprimat fiica baronesei Panzaritti: „imperiul nebulos al somnului”) pentru a te simţi fericit.
– Uite, eu sunt chiar fericită că te-ai făcut iar bine!
– Nu, tu nu eşti fericită că m-am făcut iar bine! Tu eşti bucuroasă pentru că m-am făcut iar bine!
– Şi care e deosebirea?
– Când eşti bucuros, poţi să justifici acel simţământ: să-l pui în cuvinte. Poţi fi bucuroasă că eu m-am făcut iar bine, poţi fi bucuroasă că Maria Anna–Magdalena este sănătoasă – şi matahala îşi sărută pe frunte fiica, aşa cum era în stare să se poarte mai gingaş un elefant într-un magazin de porţelanuri fine -, poţi fi bucuroasă şi pentru că… pentru că ţi-ai făcut această rochie nouă, care îţi stă atât de bine. Poţi fi bucuroasă pentru că. Dar nu poţi fi fericită pentru că.
– Nu înţeleg, recunoscu Anna Maria.
– Dar eu cred că-l înţeleg, făcu Ambrogio.
– Şi… Geamănul tăcu, dându-şi seama la timp că a fost cât p-aici să-şi aprobe tatăl. Tatăl cu care nu mai vorbea de atâţia ani…
– Când stau în grădină, uneori şi în locurile mele dragi din casă, câteodată mă simt uşor. Cred că fericit. Şi nu pot spune de ce.
– Vezi? De ce credeţi voi că unii Sfinţi Părinţi ai Bisericii s-au retras în deşert? i-a întrebat Puiu, cel ce vorbea de obicei atât de puţin.
– Pentru ca să-l găsească acolo pe Domnul, a răspuns Ambrogio, fără să clipească şi făcându-şi cruce.
– De ce în deşert? De ce nu printre oameni?
– Pentru că au crezut că nu-I vor putea simţi fizic suflarea lui Dumnezeu în mijlocul păcătoşilor, continuă Contele, mângâind măciulia de aur a bastonului său nedespărţit. Lui Doi-într-unul i s-a părut că la aceste cuvinte măciulia a început să strălucească vie.
– Nu. Pentru ca nimeni şi nimic să nu-i poată conturba în rugăciunile lor. Nu numai ei să fie singuri cu Domnul, care este nemărginit, dar nici viitorul şi nici trecutul să nu mai fie de faţă. Să ajungă la clipa singură. Doar clipa singură poate oferi fericire. În clipa singură dispare acel pentru că. Ea nu pare a fi condiţionată de nimic din jur. Doar în interiorul ei se găseşte fericirea…
– Eu vreau…
– Este cel mai intim sentiment.
Nu l-a mai contrazis nimeni şi nici el n-a mai catadicsit să continue, mulţumindu-se să se joace cu Maria Anna-Magdalena, pe care o trata ca pe un bibelou, fiindu-i mereu frică să nu sfărâme fiinţa aceea atât de fragedă cu degetele sale de matahală.
Al Nouăzecilea s-a interesat dacă nu cumva Carl Philipp Emanuel Bach se mai afla în Lombardia. Nu, din păcate, popasul acela de la Milano s-a terminat a doua zi după concert. Puiu s-a resemnat şi stătea ore întregi pe o bancă din grădină – de acum în grădina tatălui său şi nu pe domeniul unde-şi făcea veacul Ambrogio – şi, afişând o mină şi mai serioasă ca de obicei, părea deranjat de oricine se apropia de el. După nici o săptămână intră în biserică, se aşeză la orgă şi cântă din memorie aşa numita „Württembergische Sonate Nr. 1 în la minor” de Carl Philipp Emanuel Bach, un personaj aproape la fel de bondoc ca şi nepotul Contelui. Luigi Oster, organistul oficial al lăcaşului din palatul Segrate, l-a ascultat înmărmurit.
– Eu nu am mai auzit sonata aceea, până la concertul domnului Bach de la Milano, însă transcrierea pentru orgă mi se pare fără cusur.
Dar Puiu era conştient că majoritatea tainelor instrumentului cu patru claviaturi nu-i erau încă familiare. El era obişnuit cu mica orgă „regal” pe care învăţase singur să cânte şi la care erai obligat să foloseşte întreaga forţă a pumnului asupra claviaturii pentru a deschide calea aerului spre fluiere.
Luigi Oster, un instrumentist dintr-o familie de muzicieni venită de dincolo de Alpi, s-a dovedit cu totul satisfăcător pentru sarcinile pentru care a fost angajat de Conte: acelea de a acompania slujbele din biserică. Enoriaşii erau şi ei mai mult decât mulţumiţi: Luigi Oster cânta simplu, cu accente rococo, cu multe artificii de efect, muzica lui fiind totuşi plină de evlavie.
Acum, pentru prima oară, după ce îi mulţumea zilnic lui Dumnezeu pentru slujba primită, a intrat în panică: tânărul conte, matahala aceea dizgraţioasă, i-a cerut să-l introducă în tainele orgii. Păi, simţea Luigi Oster, matahala cântă mult mai bine decât el şi mâine-poimâine îi va lua locul. Noroc doar că nimeni în afară de Luigi nu-şi dădea seama de marea diferenţă dintre interpretările celor doi. Şi, pe de altă parte, Al Nouăzecilea era un stăpân, el nu cânta decât atunci când avea chef, el nu era obligat să respecte un anumit program impus, câteodată nici nu venea la slujbe. De un angajat va fi întotdeauna nevoie, se încuraja Oster.
Puiu repetă de zeci de ori din memorie, la mica sa orgă de apartament, acea lucrare din tinereţe a lui Carl Philipp Emanuel Bach, aşa numita „Württembergische Sonate Nr. 1 în la minor”. Luigi Oster se aciuia pe lângă ferestrele de unde-l putea auzi. Şi nu contenea să se mire: înfloriturile din lucrarea originală erau eliminate rând pe rând, odată cu fiecare nouă interpretare. Carl Philipp Emanuel părea în muzica sa mai degrabă fiul lui Telemann, naşul lui, în cinstea căruia a primit prenumele Philipp, decât urmaşul tatălui său. Sigur, trebuia să ai o cât de cât cultură muzicală pentru a putea trage asemenea concluzii şi Luigi Oster se arătă profund dezamăgit că excelenţa în muzica de orgă nu putea fi sesizată şi certificată decât de atât de puţină lume. Când i-a spus asta lui Puiu, matahala l-a asigurat că în toate domeniile de activitate lucrurile stau la fel:
– Acum suntem încă într-o situaţie mai bună, fiindcă în mare înţelegem cum funcţionează obiectele de care ne folosim. Asta pentru că ne aflăm abia în tinereţea omenirii. Va veni un timp când nu numai „fineţurile” din artă – cum le spui tu – nu vor mai fi percepute de cei ce se află în afara domeniului, însă nici mecanismele obiective generatoare ale acelor fineţuri nu le vom mai putea descifra.
În fond, faptul că lumea ascultă cu aceeaşi evlavie şi muzica nepotului Stăpânului ca şi cea interpretată de organistul angajat era, deocamdată, un lucru bun, şi-a spus Luigi. Pentru oamenii obişnuiţi cu nimic la Segrate, orice acompaniament de orgă era resimţit ca un real progres. Şi chiar reprezenta un real progres. Aşa că, indiferent de ce sunete emiteau fluierele orgii din biserică, acelea erau percepute drept omagiu adus Domnului, iar pe acesta – pe omagiul adus Domnului – nu îndrăznea nimeni să-l analizeze. Ba, mai mult, într-o duminică, Părintele Mauriciu şi-a ţinut predica după ce Al Nouăzecilea a cântat mai mult de jumătate de oră la orga din biserică. Lumea a ascultat vrăjită, cu mâinile împreunate şi cu faţa ridicată spre bolta lăcaşului. Unii chiar au mărturisit ulterior că au avut impresia că au zărit în înalturi chipul îngerilor şi că le-au auzit până şi fâlfâitul aripilor. După predica preotului, i-a venit rândul lui Luigi Oster să acompanieze, împreună cu corul, rugăciunile. (Corul alcătuit din bărbaţii cu voce a fost înfiinţat tot de organistul angajat, care i-a selectat membrii, a ales repertoriul şi a instruit pe cei aleşi să facă parte. A devenit un titlu de mare glorie pentru cei ce au ajuns să se producă în cor, iar Francesco Tibaldi – „Frasco” –, ridicat la rangul de ajutor al lui Oster, a dobândit un respect pe care munca sa de dulgher nu i l-ar fi acordat niciodată (chit că făcea parte din conducerea breslei). Şi Stăpânul s-a arătat mulţumit de activitatea organistului său, chiar şi episcopul Ballieri l-a lăudat de la înălţimea amvonului, dar şi mulţimea de enoriaşi îl respecta în mod deosebit. Aşadar, după discursul Părintelui Mauriciu, locul la orgă l-a luat Luigi Oster. Care a avut un trac imens: matahala cântase atât de sublim, încât de sub bolta bisericii s-a auzit până şi fâlfâitul aripilor îngerilor. Cum să te ridici la o asemenea performanţă?
