Națiune și Naționalism

Biblia vorbește despre seminții; familii și neamuri înrudite care vor fi chemate împreună la judecata din urmă. Națiunile moderne reprezintă vechile seminții biblice adaptate la timpurile noastre.

Pentru cei care cred în Biblie, și mă refer în special la creștini, națiunea devine o verigă crucială între pământ și cer. Iubirea cristică prin care tindem spre eternitate înseamnă însă toleranța și acceptarea tuturor. Avem datoria să ne iubim familia, să ne ajutăm semenii și să acceptăm străinii din mijlocul nostru care au gânduri curate față de noi. Înainte de a ajunge însă în eteritate, trebue să ne organizăm aici pe pământ. Și așa cum se spune, până la Dumnezeu te mănâncă sfinții.

Neamurile biblice au devenit națiunile moderne de azi și acestea s-au organizat întotdeauna și continuă să se organizeze teritorial, social și politic. Ele avansează științific și tehnologic, își explică existența în mod filozofic  și își caută un loc propriu în lume. Dacă politica ne ține împreună aici pe pământ, religia ne leagă de lumea de dincolo și de conștiința supremă a universului. La rândul ei, conștiința supremă pe care noi o numim Dumnezeu, s-a dezvăluit oamenilor prin revelații și cu precădere prin Iisus. Noi românii suntem majoritatea creștin ortodoxi și valorile cristice reprezintă piatra de temelie a purtării noastre morale și a credinței noastre spirituale.

Pe de altă parte, națiunile sunt comunități stabile și de lungă durată care ghidează popoarele spre împlinire materială și intelectuală aici pe pământ. Este posibil ca națiunile să se contopească cu timpul în grupări mai largi, așa cum s-a întâmplat în America. S-ar putea întâmpla și în Uniunea Europeană, dar probabilitatea este redusă. E de asemenea posibil ca intreaga umanitate să ajungă la conștiința universală, dar ar fi o utopie care nu aparține condiției telurice în care existăm. Toate aceste considerente mă determină să mă concentrez pe rolul națiunilor în general și pe soarta națiunii noastre în mod special.

***

Stramoșii noștri proto-români au locuit pe o arie vastă care în antichitate se întindea din Balcani până în Polonia și din Italia până în Munții Caucaz. Există documente și vestigii în acest sens. Unele asemenea mici comunități care fac parte din latinitatea Est- europeană și încă mai există, dar fiind separate de matca principala a națiunii sunt în curs de dispariție. Aceste comunități ar trebui studiate și sprijinite înainte de a fi prea târziu. România interbelică a făcut acest lucru înființând școli și licee românesti în Grecia și Albania pentru verii noștri aromâni. Țară comunizată de sovietici a întors însă spatele minorităților românești armânesti din Balcani. Macedo-românii ar putea fi considerați o etnie separată, dar noi suntem singurele lor rude apropiate și au nevoie de sprijinul nostru. Noi i-am abandonat!

Este foarte util să reamintim generației tinere de azi că România modernă a fost înfăptuită după Primul Război Mondial în urma Tratatului de pace de la Paris. Tratativele și deciziile finale s-au bazat pe documente și dovezi de netăgăduit asupra teritoriilor locuite predominant de români. Noile hotare adunau la un loc majoritatea conaționalilor noștri. Numeroși confrați au fost lasati însă în afara României ceea ce l-a determinat pe marele savant Nicolae Iorga să afirme că România este o țară înconjurată de români. Într-adevăr, în țările vecine,  Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria și Ucraina, au rămas sute de mii de etnici români. Și cum i-au tratat vecinii pe acei confrați? Cu răutate! Și, practic, așa îi tratează și în ziua de azi.

Bulgaria, de exemplu, nu recunoaște minoritatea etnică de români de la sud de Dunăre; Serbia nu-i recunoaște pe valahii din Timoc; Ungaria recunoaște doar unele mici comunități; iar Ucraina face eforturi răutăcioase să-i deznationalizeze. De ce atâta dușmănie? Pentru că vecinii noștri se tem de adevăr: au năvălit peste localnici și le-au luat pământurile, le-au interzis limba, le-au mutilat identitatea. Adevărul doare, dar fără să-l admitem e foarte greu să realizăm o reconciliere etnică reală și solidă. E ca și cum am construi o casă pe nisipuri mișcătoare…

Altfel, când românul e mai catolic decât papa devine mai prost decât mutul satului. De fapt, mutul nu e deloc prost, el nu poate vorbi. Ce scuze au actualii noștri guvernanți? Chiar și unii foști comuniști s-au trezit din somn și și-au adus aminte că sunt români. Ce se întâmplă cu guvernanții post-decembriști? Eh, aici e buba, și buba are rădăcini adânci!

Așa cum am mai scris, la scurt timp după ocuparea țării de către trupele sovietice, KGB-ul a trimis nou-înființatei Securități din țară instrucțiuni secrete și concrete prin care indicau cum să distrugă vechea societate și să preia conducerea. Comuniștii noștri, în proporție de 90 la sută străini de neam, au anihilat toată elita social-politică veche și au promovat la conducerea României scursurile societății. Fiii acelor scursuri au ajuns după `89 la conducerea țării! La ce ne mai putem aștepta? Să sperăm că societatea se va regenera de la sine și că următoarea generație de români își va aduce aminte de dragostea de țară, de etica umană, de morala creștină. Altfel, numai o catastrofă mondială mai poate salva și țara și lumea… ce ar mai rămâne din ele.

Până atunci, vecinii noștri ucrainieni continuă să-i persecute și să-i deznationalizeze pe românii din Bucovina de Nord și din Bugeac, iar ungurii, mai versați decât ucrainienii, fac eforturi vizibile să-i deznationalizeze pe românii din Transilvania. Aici trebuie făcut însă un studiu special deoarece altfel riscăm să redevenim iobagi în țara noastră.

***

Stimați cititori, eu admit că sunt ancorat în valorile trecutului, dar ce mai rămâne din noi dacă pe zi ce trece devenim și mai obsedați de interese materiale și uităm de rădăcinile noastre umane, creștine și românești? Suntem creștini, dar suntem și români. Naționalitatea este o cămașă frumoasă care îmbracă sufletul omului și naționalismul creștin este ceea ce menține naționalitatea și frumoasă și curată. Să ne îngrijim și să ne respectăm națiunea. Suntem români și punctum! Ne-a spus-o Eminescu.

Și în încheiere îmi amintesc câteva versuri dintr-o poezie de închisoare scrisă de un poet anonim aflat în detenție. Am învățat poezia la Aiud, prin 1957, când aveam 21 de ani. Cum poți să uiți asemenea versuri:

Cred într-unul Dumnezeu Tatăl Ziditorul, dar mai cred și’n neamul meu înfrățit cu dorul.

Cred într-unul Duhul Sfânt Martor al zidirii, Domn în cer iar pe pământ, candela iubirii.

Cred în cel Crucificat Simbol al iertării, dar și’n cei care’au jurat dezrobire țării…

Prof. Dr. Nicolae Dima, UȘA, 10 Iulie 2025