Când justiția ezită, legea decade

Amânările repetate ale judecării cauzelor de către Curtea Constituțională a României nu sunt doar o simplă întârziere procedurală, ci o reflecție a unei realități mult mai adânci și mai problematice ce afectează întregul sistem juridic și, implicit, statul de drept. Aceste amânări, frecvent invocate de către instituțiile responsabile pentru interpretarea și aplicarea legii fundamentale a țării, ascund o disfuncționalitate structurală ce pare să fi pătruns în toate nivelurile justiției și ale politicii. Mai mult decât atât, ele dau naștere unui mecanism de adaptare politică a cauzelor, într-un context în care principii fundamentale ale dreptului sunt erodate, iar aplicarea legii devine din ce în ce mai subiectivă și mai dependentă de interesele momentului.

În esență, amânările din cadrul Curții Constituționale nu sunt întâmplătoare. Ele nu reflectă doar complexitatea unor cazuri juridice, ci și imposibilitatea de a lua o decizie clară în fața unor presiuni politice tot mai evidente. Este ca și cum instanțele nu ar mai avea curajul de a se pronunța asupra unor cauze fundamentale, fiind paralizate de teama repercusiunilor politice, economice sau sociale. „Curajul” invocat în mod frecvent în discursurile publice ale celor care contestă amânările nu este doar o apelare la rezolvarea unor dificultăți legale, ci, în esență, un semnal al unei slăbiciuni de fond a sistemului judiciar. Judecătorii ajung, astfel, să fie prizonieri ai unui context care nu mai permite judecăți obiective, iar sistemul judiciar nu mai rezonează cu valorile pentru care a fost creat.

Faptul că procesul de justiție poate fi întârziat sau distorsionat de jocuri politice nu face decât să submineze încrederea publicului în independența acestuia, iar fiecare amânare devine o fereastră prin care se poate observa cum legea este manipulață pentru a răspunde unor rațiuni politice, mai degrabă decât celor fundamentale ale dreptății.

Această disfuncționalitate nu se limitează doar la instanța Curții Constituționale, ci afectează, într-un mod mai amplu, întregul sistem juridic. Atunci când legea devine flexibilă și susceptibilă de interpretări politice, iar deciziile nu mai sunt guvernate de principii clare, ci de rațiuni conjuncturale, întregul mecanism al justiției se pune sub semnul întrebării. A deveni o instituție politică, supusă direct sau indirect unor presiuni externe, înseamnă, practic, a ajunge într-un punct în care aplicarea legii devine selectivă și arbitrară. Dacă justiția nu mai poate fi considerată un pilon al statului de drept, atunci întregul echilibru instituțional se prăbușește, iar statul se află într-un moment de criză instituțională profundă.

În această logică a amânărilor, paradoxul devine evident. Sistemul legislativ și cel judiciar, prin propria lor incapacitate de a funcționa în parametrii normali, ajung să creeze o stare de auto-contradicție. Legea devine interpretabilă, iar regulile jocului se schimbă în funcție de interesele politice ale momentului. Așadar, întreaga construcție a statului de drept ajunge să fie subminată din interior, iar ceea ce ar trebui să fie o protecție pentru cetățean devine o formă de control social prin intermediul abuzurilor de putere. Este, în esență, o capcană legislativă din care pare imposibil să ieși, iar fiecare nouă interpretare a legii nu face decât să întărească ideea că mecanismele de justiție au devenit mai mult un instrument al puterii politice decât un garant al drepturilor fundamentale ale cetățenilor.

Aceste disfuncționalități pot duce, inevitabil, la o situație extremă: statul de drept să fie înlocuit cu o formă de dictatură. Nu una în sensul clasic, dar cu un caracter autoritar subtil, unde legile sunt răstălmăcite, principiile devin inutile, iar rațiunile politice sau economice se impun asupra celor fundamentale, cum ar fi dreptul la justiție, egalitatea în fața legii sau independența instanțelor. Acesta este un scenariu care nu trebuie să fie privit doar ca o teorie posibilă, ci ca o realitate care, din păcate, s-a conturat din ce în ce mai mult în spațiul public. Atunci când legea nu mai este un instrument al justiției, ci un mijloc prin care se menține puterea politică, când deciziile nu mai sunt motivate de rațiuni legale, ci de interese imediate, atunci nu mai vorbim despre o democrație funcțională, ci despre un regim care se poate apropia de trăsăturile unei dictaturi.

Astfel, amânările Curții Constituționale nu reprezintă doar o simplă chestiune procedurală, ci un simptom al unei boli mai adânci ce afectează întreaga structură a statului român. Lipsa de curaj, adaptarea politică a justiției și paradoxurile legislației nu sunt doar semne de slăbiciune, ci de pericol real pentru viitorul statului de drept. Dacă nu se iau măsuri clare și ferme pentru restabilirea ordinii legale și a echilibrului instituțional, România riscă să ajungă într-un punct din care nu va mai putea reveni, iar sistemul de justiție va deveni doar un instrument de legitimare a puterii politice, fără nicio legătură cu principiile fundamentale ale dreptății.