Povestește Dennis Deletant, într-unul dintre interviurile pe care mi le-a acordat cum, la întâlnirea cu Corneliu Coposu, imediat după Revoluție, acesta a vrut să vorbească în afara sediului partidului despre care spunea că a fost inflitrat cu securiști. Situația aceasta nu era izolată, ci chiar generalizată – în primele luni postdecembriste, această infiltrare a creat breșe instituționale care, din timp în timp, creează noi efecte, așa cum se întâmplă din 2024 încoace. Și chiar dacă acestea sunt în parte responsabile de apariția și ascensiunea platformelor extremiste, nu se reduc la acestea: extremismul este doar una dintre formele de exprimare ale subculturii provenite din național-ceaușism, locul de baștină al fenomenului Călin Georgescu, cu tot ce a implicat acesta: neoceaușism și neolegionarism, în forme cât mai simpliste.
Dar frontul nu este unul singur și România nu are luxul, în stadiul în care lucrurile au ajuns, să se confrunte doar cu extremismul, lăsând germenii instituționali plantați de neosecuriștii anilor 1990 în latență, căutând noi forme de exprimare. Este ceea ce a remarcat cu o amară luciditate Monica Lovinescu – tot este, miercuri, ziua ei de naștere – de la prima revenire în România: din momentul în care regimul Ion Iliescu a organizat o contra-manifestație, pentru a reduce la tăcere manifestația pro-democrație reală a tinerilor care protestau față de hainele noi sub care se deghizau foști nomenclaturiști și securiști, restaurația a devenit marca tranziției postcomuniste românești.
Așa se face că, din timp în timp, ca într-o zi a cârtiței, suntem martorii acestor subculturi bine infiltrate în instituții, chiar și după dispariția biologică a „foștilor”, care depun eforturi pentru a-și menține influența, privilegiile și, mai mult decât atât, o paradigmă a democrației hibride, pe care Ion Iliescu a prezentat-o ca fiind democrația originală.
Formele lor de exprimare, menite să mențină climatul hibrid, au fost de-a lungul celor 35 de ani diverse, de la Vadim Tudor la Călin Georgescu, de la neolegionarismul latent din diverse comunități marginale la neoceaușismul pe care îl alimentează acum, prin aceleași procedee ale mistificărilor și deturnărilor memoriei sociale, de la patriotismul economic al lui Liviu Dragnea la discursuri naționalist-retrograde, de la populismul izolaționist la rusofilie fățișă, de la poziționări în linia conservatorismului radical, de tipul referendumului pentru redefinirea familiei, la forme mascate, de felul dezinformărilor din jurul raportului Matic din Parlamentul european, unul pentru protejarea femeii, pe care politicieni din mainstreamul politic l-au prezentat în fake news-uri de tipul „bărbații care nasc”.
Citește și: Inamicii de care PSD are nevoie și cinci răsturnări de imagine
Dar forma permanentă de expresie a curentului retrograd care a traversat toate epocile politicii postdecembriste a fost corupția. Dincolo de izvorul de îmbogățire pe care corupția l-a pus la dispoziția acestor personaje, corupția a fost instrumentul de control al instituțiilor sau, în exprimarea istoricului Cosmin Popa, a fost ca o rană deschisă, pe care germenii s-au putut așeza, că vorbim de cei interni ori, în ultimii ani cu precădere, de cei externi. Corupția e poarta de intrare atât a elementelor maligne din interior, cât și a celor din afara țării. Din acest punct de vedere, includerea corupției ca vulnerabilitate majoră de securitate națională în strategia de apărare a țării pusă în dezbatere de președintele Nicușor Dan este oportună. Cu mențiunea obligatorie însă că este vorba și despre inamicii din interior care folosesc corupția ca instrument de degradare democratică. Sau, în cuvintele lui Ion Iliescu, ca metodă de a prezerva modelul democrației originale care i-a salvat pe „foștii” regimului comunist.
Or, asta nu poate fi mutat pe umerii societății, care nu este izvorul polarizărilor zgomotoase, ci masa de manevră pe care cei care vor să mențină status quo-ul unui stat infiltrat o manipulează. O strategie antropologică în lipsa unui proces real de curățare instituțională și de refundamentare, legală și morală, a instituțiilor nu face decât să conserve breșele de securitate. Clivajele României sunt mai întâi economice, sociale și educaționale și ele sunt permise, întreținute și utilizate de acea parte, nu știm cât de consistentă, care apasă zilele acestea, la fel ca în momentele cruciale ale ultimilor 35 de ani, pedala restaurației.
care „presedinte”? luati cu 🍕