„E gratis” – Arta iraniană a negocierii

„Să nu vă doară mâna” este o expresie de politețe prin care iranienii mulțumesc atunci când li se oferă ceva. Acum, administrația Trump are în mână o „armada” adunată în apropierea Iranului, iar iranienii încearcă să evalueze, dacă și de data aceasta, republica islamică, aflată în cel mai vulnerabil moment din ultimii ani, va reuși să navigheze spre supraviețuire cu aceleași metode de negociere din trecut sau va fi împinsă, în fața unui adversar fără nuanțe, să aleagă linii drepte și fără echivoc.

Până acum, republica islamică a exersat arta tergiversării, ca să câștige timp și-a trimis partenerii de dialog în labirinturi de nuanțe, ambiguitate, subtilități, invitații la clarificare a termenilor. Negociatorii iranieni au apelat la ”taqiyyeh” – conceptul islamic de disimulare în situații de pericol. Apoi, ceea ce occidentalii au numit ”mentalitatea de bazar” cu trimitere la celebrii comercianți iranieni maeștri în arta negocierii dar și la secolele sub stăpânire mongolă și arabă, în care persanii au supraviețuit prin negociere în aspectele vieții de zi cu zi și în relație cu cuceritorii până la cele politice. La ele se adaugă ”taarof”, un concept greu de tradus care desemnează sistemul, codul de reguli de comportament și limbaj considerat politicos în interacțiuni sociale.

Taarof

„Da înseamnă uneori nu” m-a avertizat Mariam, „iar dacă cineva îţi răspunde la o sugestie cu – Să dea Domnul – atunci să-ţi fie clar că cel mai probabil evită un răspuns, că se aşează la adăpostul ambiguităţii”. Mariam e cea care mi-a făcut, în 2004, prima introducere în hăţişul de reguli de comportament în public, în Iran, dar mai ales în conceptul taarof– numele dat multitudinii de expresii de politeţe, de respect şi reguli de comportament pentru fiecare situaţie.

Taarof este un cuvânt împrumutat din arabă şi denumeşte procesul de a face cunoştinţă cu cineva. Mariam era o femeie la vreo 70 de ani, proprietara unui mic magazin cu antichităţi şi suvenire. Ea mi-a povestit cum turiştii neavizaţi cad în plasa taarof. În Iran, dacă vrei să cumperi ceva de la un magazin sau să plătești taxiul, de multe ori, în loc de preţ mai întâi auzii „ghabel nadore” – „e gratis”. Dar e doar taarof, e politeţe, chiar dacă „qabel nadore” este repetat de mai multe ori.

Mariam mi-a povestit cazuri când turişti inocenţi au luat de bună oferta, au dat să iasă din magazin şi s-au trezit cu vânzătorul venind după ei, cerându-le amuzat să plătească. Sau cazuri în care, când au vrut să plătească într-un magazin, turiştii au auzit „Mulţumesc dar astăzi nu primesc bani, onoarea de a vă servi e suficientă”. Doar taarof şi amabilitatea sunt gratis.

În patria politeţii aproape nimic nu funcţionează fără taarof. Este un fenomen sociolingvistic greu de înţeles din exterior, greu de tradus şi în care, ca străin te poţi pierde foarte uşor, este o artă greu de deprins şi greu de stăpânit.

Să nu vă obosiți!

În general, limbajul în Iran, împletit cu taarof, este un instrument cu care se comunică nu doar diferit decât în Occident ci și mai mult. Taarof şi limba pe care a impregnat-o sunt duse de oficialii iranieni în străinătate, la negocieri, unde, chiar traduse, pot să creeze nedumerire, surpriză şi chiar suspiciune. Cuvintele nu înseamnă neapărat ce spune dicţionarul iar nuanţele impun legi ale conversaţiei, pe care nu le poţi deprinde decât în timp.

Un exemplu mai simplu – atunci când dai un obiect unui iranian, un pahar cu apă sau un pix, el îţi va răspunde, în loc de mulţumesc „daste şoma dard nakone”, în varianta formală şi „ dastet dard nakone” informal, adică „să nu vă/te doară mâna”.

Sau atunci când, într-o conversaţie, un iranian anunţă că e gata să se sacrifice pentru partenerul de dialog ( „gorbonet beram”), un fel de a mulţumi în stil iranian care poate părea extrem unui occidental…        Ori dacă un iranian vă cere o informaţie, e posibil să auziţi şi un „haste naboşid” adică „să nu vă obosiţi!”.

Ambiguitate poetică

Conversaţiile zilnice în Iran vă pot propulsa în plină poezie, dacă de exemplu vă întâlniţi cu un cineva care vă spune „khadamet be ruye chaşm” – omul arată că e foarte bucuros să vă vadă şi nicidecum nu înseamnă că păşiţi pe ochii lui ( traducerea ad-literam ar fi pasul tău pe ochiul meu)… Iar dacă auziţi „Mi-aţi luminat ochii”, atunci e clar că vă apreciază tare mult (îmi aduce aminte de al nostru în română ”ești lumina ochilor mei”).

În plus, ca occidental, te aştepţi, atunci când cineva îţi vorbeşte, să îţi comunice efectiv ceva anume, să existe o finalitate, un rezultat, dar în Iran, are o semnificație simpla conversație, e relevantă mai degrabă existența conversației, nu conținutul ei.

Faptul că Teheranul vorbește cu Washingtonul, fie și indirect, este din punctul de vedere al republicii islamice, un semnal în sine și la care nu s-a ajuns ușor, ci după o dezbatere internă complexă și dificilă (și încă în desfășurare, în funcție de rezultatele din Oman). Iar dacă se va ajunge la negocieri față în față, acesta va fi un semnal, că în interiorul republicii islamice, grupurile de putere, de multe ori cu opțiuni adverse, au trecut peste o linie roșie importantă.

Acum, dacă administrația Trump va înțelege și se va mulțumi doar cu simpla conversație, fără rezultate mari concrete, este o cu totul altă discuție, pe liniile altei abordări a ce înseamnă negociere. Sunt însă analiști iranieni care spun că poate regimul de la Teheran avea nevoie de un adversar brutal și fără nuanțe, cum este perceput Donald Trump, ca să fie forțat să iasă din hățișul de tehnici de negociere folosite până acum.

Pierdut în traducere

Iranienii care critică taarof spun că de fapt asta oferă timp de gândire, de evaluare a intenţiilor celuilalt, a personalităţii lui, chiar și când conversațiile nu se desfășoară în farsi. Tot din cauza acestui tip de limbaj, este greu de tradus discursul politicienilor iranieni. Trebuie să fii înarmat cu context care merge înapoi chiar și ani de zile, cu cunoştinţe de poezie și litratură persană, care se strecoară foarte des în comunicarea politică, şi care, prin simpla alegere a unui citat de la un poet sau altul, transmite ceva anume.

De aceea, de multe ori, declaraţii în farsi traduse în engleză, de exemplu, par stângace, cu expresii arhaice, cu aluzii fie de neînţeles fie deloc detectate, declaraţii care au ajuns, nu de puţine ori, să ţină prima pagină a ziarelor occidentale, din cauza unei expresii greşit interpretate senzaţional. Tocmai de aceea, mulţi oficiali iranieni preferă, dacă ştiu o limbă străină, să facă declarații în acea limbă.

Iranienii sunt perfect adaptaţi pentru vânătoarea de nuanţe şi este nevoie de atenţie la tot ce spui, ca să nu transmiţi ce nici prin cap nu ţi-a trecut. Predispoziţia spre simbolism şi nuanţe este cel mai des şi explicaţia pentru una dintre sursele unicității și valorii (deseori intraductibile) a literaturii iraniene, mai ales a poeziei.

Este evident în orice interacțiune, cât de prețioasă este farsi pentru iranieni și nu de puține ori, citează mândri și încântaţi titlul unei foarte cunoscute povestiri a lui Mohammad Ali Jamalzadeh, publicată în 1921 – „Farsi shekar ast” – ”Farsi este zahăr”/ „Farsi e de zahăr”.

Preludii diplomatice

Taarof poate fi văzut ca un preludiu, o tatonare, cu nuanţe elaborate, sofisticate, care îi ia prin surprindere pe cei veniți de mai departe de regiune, inclusiv pentru că presupune şi întrebări care în alte culturi ar părea indiscrete, de exemplu despre sănătatea fiecărui membru al familiei. În acelaşi timp, a fi foarte direct, fără nicio introducere, fără nicio tatonare, este considerat o impoliteţe. „Vin rusoaice să cumpere marfă şi sunt aşa nepoliticoase! Abia zic bună ziua, că îţi şi înşiră ce vor” mi-a spus Mariam.

Introducerile pot dura minute bune. La fel despărţirile. Pentru noi e mai simplu, veniți dintr-o Românie în care musafirii stau minute bune în hol la ieşire, să mai discute câte ceva ori pur şi simplu să îşi ia câte un „la revedere” lung amestecat cu propuneri şi planuri pentru întâlniri viitoare, uneori chiar cu o reţetă dezvăluită lângă tocul uşii. Cam la fel, dacă mai multe persoane vor să intre sau să iasă de undeva în Iran, se invită unele pe celelalte să intre sau să iasă primele, lucru care poate să dureze minute bune.

Oferte maximale din politețe

Administrația Trump a adus în Oman cerințe percepute de republica islamică drept maximale. Taarof prevede că atunci când faci o simplă remarcă de apreciere politicoasă a unui lucru aflat în posesia unui iranian, el trebuie să răspundă „e al dumneavoastră”. Evident, oferta nu e reală iar răspunsul politicos, conform taarof, este „stă bine unde se află”.

Ce are Iranul este programul nuclear, cel balistic și actorii nonstatali din regiune și știe că nu va auzi de la administrația Trump  ”stă bine unde se află”, dar tatonează, ce și cât poate păstra. Taarof mai presupune că nu poți merge în vizită cu mâna goală, fără un mic cadou și încă nu e clar cât este dispus Teheranul să ofere și ce compromisuri să facă, în eterna sa echilibrare între autenticitate ideologică și supraviețuire, în contextul în care, acum, după cel mai recent val de proteste și presiunea externă fără precedent, dezbaterea internă este despre gradul de reformă necesar, mai ales că opinia ultraconservatorilor este că prea multă reformă ar anihila fundația regimului iar preferabilă ar fi o confruntare militară.

Zona dintre liniile roșii stabilite de liderul suprem Ali Khamenei și cererile americane, este, cel mai probabil, cea în care negociatorii iranieni aplică taarof, cu pârghiile pe care încă le mai are republica islamică acum (între ele, lipsa totală de apetit a Turciei și țărilor arabe din regiune pentru un conflict deschis în zonă).

„Noi zicem că dacă înţelegi taarof-ul, înţelegi Iranul” mi-a spus Mariam. A contrazis-o parțial Sepideh, o tânără pe care am cunoscut-o într-o libărie lângă Universitata Teheran. Ea mi-a spus că taarof încurcă și chiar dă impresia de nesinceritate, mai ales occidentalilor și că tinerii nu îl mai aplică în măsura în care o fac cei mai în vârstă. În schimb, ”Taarof e foarte util când trebuie să disimulezi ce simţi, dacă, de exemplu, nu îţi convine decizia unui şef sau profesor, cu taarof poţi fie să ascunzi ce nu îţi convine, ori să transmiţi fără să jigneşti, că nu eşti de acord, că vrei altceva”, mi-a explicat Sepideh.

Taarof este inerent în farsi, de fapt nu există o utilizare adecvată a limbii, după criterii iraniene, fără simbolistică, fără aluzie, fără sugestie, fără metaforă, fără un strop de nuanță sau, după caz, fără ceva disimulare.

În Iran, nu am putut identifica o opinie generală despre taarof, toţi cei cu care am vorbit au avut tot atâtea opinii diferite, de la a-l blama drept o tinichea învechită pe care iranienii o trag după ei în modernitatea cu limbaj simplificat, la un set minunat de jonglerii lingvistice şi comportamentale, interesant şi fascinant într-o lume a prescurtărilor seci și până la definirea taarof ca instrument de disimulare.

”Mai mult sau mai puțin”

Însă, dincolo de toate, cert este că, a aplica taarof, în farsi sau chiar altă limbă, este o demonstrație că îţi pasă de iranianul din faţa ta dar şi că apreciezi şi înţelegi importanţa pe care o dau iranienii stilisticii şi cuvintelor folosite cât mai îndemânatic, cât mai elegant, cât mai metaforic, cât mai ingenios, că înţelegi, de exemplu, că pentru ei, e la fel de important cum comunici, pe cât este ce comunici.

Înainte să înceapă discuțiile din Oman, ministrul iranian de externe, Abbas Araghci a scris, în engleză pe platforma X: ”Egalitatea, respectul mutual și interesul reciproc nu sunt cuvinte goale, ci condiții indispensabile și piloni ai unui acord durabil”.

Cu gândul la taarof și la tatonare, nu este exclus ca mesajul lui Araghchi să sugereze că prima și poate singura țintă de atins pentru Teheran, la această primă întâlnire de la bombardamentele americane din vara trecută și până acum, este o înțelegere acum de neagresiune reciprocă, care să asigure o viitoare continuare a negocierilor.

De văzut însă, dacă Donald Trump este dispus la taarof, iar până la această oră, presa de stat iraniană spune că discuțiile indirecte din Oman au intrat în a doua fază și că până acum (la momentul scrierii articolului) părțile au înțeles ”mai mult sau mai puțin” ce vrea cealaltă.