A fost cea de a 70-a ediţie a Mostrei del Cinema de la Veneţia

Mostra, oglinda unei epoci întunecate

Copleşitorul “Gravity” de Cuaron a deschis Festivalul, urmat de “Philomena” de Stephen Frears, “Le vent se lève” de Hayao Miyazaki şi “Ana Arabia” de Amos Gitai. S-au aflat multe destine răscolitoare în peliculele candidate la “Leul de Aur”.

George Clooney şi Sandra Bullock au fost primii care au debarcat la Lido. După debutul Mostrei, juriul pezidat de Bernardo Bertolucci s-a confruntat cu dura realitate a selecţiei de 20 de filme pe care directorul festivalului, Antonio Barbera, le caracteriza astfel: “Cinema-ul reflectă crizele pe care le traversăm, economică, socială, familială. El este oglinda unei realităţi adesea tragice. (…) Abuzuri sexuale, violenţe asupra femeilor, dizolvarea relaţiilor familiale, criza valorilor… Cineaştii nu dau niciun semn de optimism”.

Dacă fimul science-fiction al lui Cuaron a fost neliniştitor, cele care i-au urmat au adus un val de nenorociri. Juriul, compus şi din actriţele Virginie Ledoyen, Martina Gedeck şi Carrie Fisher (Star Wars), i-a urmărit pe Aïcha, care-şi creşte singură fiul la Bab el-Oued, în “Les Terrasses”, pe tânăra Angeliki, bănuită că a vrut să se sinucidă în “Miss Violence”, dar şi un tânăr în doliu care descoperă că partenerul său decedat îşi ascunsese homosexualitate în anturajul său, în “Tom à la ferme”, un criminal necrofil în “Child of God” (James Franco), o adolescentă însărcinată trimisă la mânăstire, în “Philomena”, sau pe alcoolicul Joe, încarnat de Nicolas Cage.

Ambianţa sumbră a fost întreruptă de “The Zero Theorem” (Terry Gilliam), povestea geniului informatic excentric şi asocial care suferă de nevroze existenţiale. În “Under the Skin”, o extraterestră debarcă pe Terra, ia figura unei tinere seducătoare şi pleacă la vânătoarea prăzilor umane sensibile la sex-appeal. Două scenarii originale, servite de distribuţii şoc: Christoph Waltz, Tilda Swinton, Mélanie Thierry şi Matt Damon pentru primul, şi mai ales, Scarlett Johansson pentru al doilea.

S-a constatat o puternică prezenţă anglo-saxonă, mai ales cu americanii Kelly Reichardt, David Gordon Green, Errol Morris.

Dar notabil a fost şi cinema-ul mediteranean, reprezentat de Gianno Amelio, distins deja cu un “Leu de aur” în 1998 pentru “Fratele meu”, Alexandros Avranas, Gianfranco Rosi şi Merzak Allouache. Şi, desigur, nu poate fi omisă prezenţa maestrului japonez al filmului de animaţie, Miyazaki.

În afara competiţiei s-au reliefat Andrzej Wajda, cu documentarul având-l în centru pe faimosul lider sindical polonez Lech Walesa, Ettore Scola cu o evocare a lui Fellini. Un alt documentar, “Amazonia”, semnat de francezul Thierry Ragobert, încheie Festivalul.

Politica s-a invitat la Veneţia cu Donald Rumsfeld şi Lech Walesa

Scarlett Johansson în Under the Skin

Două filme din selecţia oficială de la Veneţia au fost consacrate unor personalităţi politice foarte diferite, dar care au luat, fiecare, decizii istorice.

Pe covorul roşu de la Lido a defilat Lech Walesa, fondatorul sindicatului “Solidarnosc”, eroul luptei împotriva comunismului în anii ’80, vedeta istorică a filmului “Walesa, omul speranţei”, al lui Andrzej Wajda, prezentat în afara concursului. În film, care începe în 1970, Walesa este interpretat de Robert Wickiewicz. Pentru Wajda, acest simplu electrician, devenit conştiinţă politică şi morală care a antrenat o întreagă ţară, rămâne o figură exemplară de angajament: “Am făcut acest film pentru publicul tânăr, pentru a-i aminti istoria, dar şi pentru a-l incita să participe la viaţa politică”.

În competiţie pentru “Leul de Aur”, americanul Errol Morris a semnat un documentar, “The unknown known”, consacrat fostului secretar de Stat al Apărării din timpul lui George Bush, între 2001 şi 2006, Donald Rumsfeld. Acesta a fost unul dintre principalii responsabili de decizia, întotdeauna controversată, a războiului din Irak. Filmul este un dialog cu realizatorul Errol Morris, câştigătorul unui Oscar în 2004 pentru documentarul “Fog of war”. Titlul filmului vine de la o frază a lui Rumsfeld: “Ştim că există lucruri cunoscute pe care nu le cunoaştem. Dar există şi lucruri necunoscute, despre care nu ştim că nu le cunoaştem”. Afirmaţia arată de ce Rumsfeld era reputat pentru arta sofismelor şi pentru maipularea verbală, afirmă Marie-Noëlle Tranchant.

Walesa, eroul pe care mi l-am dorit

Anna Mouglalis, protagonista din La Jalousie, propusă de jurnalişti pentru Copa Volpi

“Tinerii nu îl cunosc mai deloc, deşi lumea în care eu am crescut îi datorează mult lui Lech Walesa, care va împlini 70 de ani în 29 septembrie. Liderul carismatic de la Solidarnosc, eroul indiscutabil al timpurilor noastre, capabil de a impune o răsturnare decisivă în istoria Poloniei şi în întreaga Europă. Înaintea lui, orice tentativă de revoltă era destinată eşecului. Walesa a obţinut un succes în acest domeniu, evitând luptele sângeroase”. Regizorul “Omului de marmură”, Andrzej Wajda, îi dedică o peliculă figurii fostului muncitor laureat al Premiului Nobel, numindu-l un om al speranţei, povestind: “Îl admir de când l-am cunoscut în 1970, în timpul tratativelor între Solidarnosc şi Comisia Guvernamentală, în primele zile ale grevei din şantierul naval Danzica. Prezidam Asociaţia Cineaştilor polonezi şi reuşisem să obţin o cameră de filmat pentru acele zile. Mi-aş dori ca noua generaţie să cunoască aceste lucruri, întrucât Lech este cel mai minunat exemplu pentru a convige tinerii de a participa efectiv la viaţa politică”. Amestecând cele două planuri, al vieţii publice şi al vieţii private, cu inserţii din viaţa familială a relaţiei cu soţia sa, Danuta (Agniezska Grochowska), în casa plină, de copii, Wajda a reluat în celebrul interviu pe care i l-a acordat Orianei Falacci (Maria Rosaria Omaggio), care reprezintă firul roşu al povestirii. “Faţă în faţă cu marea ziaristă italiană, Walesa apare într-o figură inedită, fiind acel bărbat care voia să facă o bună impresie unei frumaose doamne italiene. Pentru prima dată, l-am văzut ca un om în carne şi oase”. În film, este remarcat şi meritul lui Walesa de a fi ajutat polonezii să înţeleagă că pot guverna singuri, fără intervenţia autorităţilor şi a poliţiei. Astfel încât credincioşii care mergeau în biserică să se închine au ştiut să-şi organizeze totul într-un mod autonom fără a mai cere niciun fel de ajutor din partea regimului. Ţara avea reprezentantul său aşa încât autorităţile nu mai aveau nevoie de autorităţile sovietice. În viziunea lui Wajda, rolul Papei Wojtila este redimensionat: “Pontiful a ajuns în Polonia în momentul în care naţiunea trăia o fundamentală schimbare. Era omul potrivit la locul potrivit. Într-un anumit punct, istoria lui Walesa, atunci când era în închisoare, în timp ce Wojtila era un om liber. Şi acest lucru a avut greutatea sa”. În rolurile protagoniştilor, Robert Wieckiewicz, care în acea epocă avea numai 13 ani: “Pentru mine, Walesa era un Superman şi îmi aduc aminte că toţi bărbaţii lăsau să le crească mustăţi pentru a semăna cu el. Acest rol este cel mai dur pe care l-am avut în cariera mea”.

Amos Gitai: “Lansez o bombă a păcii!”

Ana Arabia de Amos Gitai

Yuval Scharf încarnează o tânără jurnalistă care pleacă să-i întâlnească pe locuitorii unui cartier sărac din Ierusalim, în care trăiesc şi israelieni şi arabi, în “Ana Arabia”, film în competiţie la Mostra veneţiană. Jurnalista ascultă poveştile locuitorilor, observă existenţa lor cotidiană. Viaţa simplă şi liniştită a acestora se derulează sub semnul armoniei, în pofida conflictului. “Coexistenţa paşnică este posibilă”, afirmă regizorul care a primit la Lido Premiul “Robert Bresson”.

“«Ana Arabia» este o ficţiune, jucată de mari actori, dar hrănită de mărturii reale pe care le-am adunat într-un grup de şapte personaje”, explica Amos Gitai. Filmul este realizat ca un singur plan secvenţă. “Este o experienţă de viaţă şi de omenie care arată că există o legătură între cele două comunităţi. Am cunoscut aceste relaţii naturale şi senine în copilăria mea la Haifa. Această relaţie trebuie să continue. Şi pentru că nu vreau ca ele să fie întrerupte, n-am vrut să spun «tăiaţi» la filmări. Este sensul simbolic al acestui plan unic: nu tăiaţi”.

Amos Gitai nu doreşte să fie considerat angelic. Oamenii pe care îi descoperă şi jurnalista însăşi sunt plini de contradicţii, de antagonisme: “Tendinţa generală este de a înăspri opoziţiile. Eu cred, dimpotrivă, că în ciuda frământărilor, trebuie încurajat ceea ce se opune ostilităţii violente. Oamenii pot să nu fie de acord şi totuşi să nu se omoare între ei. Între riscul evident al masacrului şi coexistenţă încerc să stimulez a doua opţiune. Imaginea fragilă a armoniei, dialogul fragil pe care îl arăt trebuie protejate. Lansez acest film ca o bombă de pace”.

Englezii Gilliam şi Frears salvează Veneţia

Zac Efron în Parkland

Regizorii Stephen Frears şi Terry Gilliam au adus două filme tonice.

Un ucigaş necrofil, femei bătute, încăpăţânare ucigaşă… După începutul sumbru al celei de a 70-a ediţii a Mostrei, în care filmele dezamăgitoare au prezentat, trenând inutil, durerile, cei doi au provocat o oarecare uşurare spectatorilor.

Britanicii domină competiţia veneţiană. Nu numai că aduc un brio artistic, dar propun şi o inteligenţă şi o profunzime umană revigorante.

“Philomena” de Stephen Frears şi “The Zero Theorem” de Terry Gilliam sunt filme tonice şi pline de umor, chiar dacă ating subiecte grave.

“Philomena”, revelaţia actualei ediţii de la Veneţia, cu minunata Judi Dench în rolul principal, a fost aclamat atât de critică, cât şi de public. Ar fi de mirare să nu figureze în palmares.

Stephen Frears a explicat destul de bine acest succes cu o formulă lapidară: “Este în acelaşi timp o tragedie şi o comedie romantică. Două lucruri care mi-au plăcut întotdeauna”. Adevărata poveste a Philomenei este desigur tragică. O eroină căreia i-a fost luat copilul pentru că era o adolescentă în rigida Irlandă a anilor ’50, şi pe care apoi l-a căutat toată viaţa. Comedia romantică rezidă în relaţia dintre acest personaj, plin de viaţă, de umor şi de încredere, şi jurnalisul intelectual şi sceptic (Steve Coogan) care decide să se alăture căutărilor ei, fermecat de candoarea şi simţul iertării necondiţionate care o animă.

“Încă de la început, ea a dorit să ierte, explică Steve Coogan. Este un pic cam greu de înţeles, dar exact asta fascinează la ea. Chiar dacă pelicula critică instituţia, nu este un atac la adresa Bisericii, ar fi simplist. Sper că Papa va vedea filmul nostru”.

“Nu ştiu dacă aş putea atinge această profunzime umană, într-o situaţie atât de tragică”, afirma Judi Dench, posesoarea unui “Oscar” pentru “Shakespeare in Love” în 1999. Actriţa a întâlnit-o pe adevărata Philomena înaintea filmărilor. “Este incredibil de vie, de caldă, şi cum are simţul umorului s-a creat imediat o complicitate”, mărturisea actriţa.

Cu “The Zero Theorem”, Terry Gilliam semnează o strălucită fantezie filosofică privind lumea noastră orwelliană. “Când am făcut «Brazil», în 1984, descriam o lume viitoare. Cu acest film, vorbesc despre locul în care trăim”, mărturisea Gilliam. Un bărbat aşteaptă un telefon care trebuie să-i releve sensul vieţii. În film, lucrurile se complică vertiginos. Christoph Waltz interpretează un informatician de clasă complet desprins de realitate. Doi marginali ai acestui univers tehnologic, o tânără imprevizibilă şi un adolescent rebel, îl vor conduce către realităţile omeneşti uitate: încredere, dragoste, curajul de a fi tu însuţi.

“Gravity”

Sandra Bullock şi George Clooney în Gravity

Realizatorul filmului “Avatar”, James Cameron, nu şi-a precupeţit laudele la adresa lungmetrajului lui Alfonso Cuaron, “Gravity”, în care George Clooney şi Sandra Bullock sunt pierduţi în spaţiu după distrugerea staţiei lor spaţiale .

“Am fost absolut uluit”, a declarat el pentru “Variety”. “Cred că spaţiu n-a fost niciodată atât de bine filmat şi de multă vreme n-am mai aşteptat un film cu atâta nerăbdare. O provocare incredibilă!”

Pelicula l-a cucerit însă nu numai pentru calităţile tehnice, ci şi prin performanţele actoriceşti. “Este interesantă dimensiunea umană. Alfonso Cuaron şi Sandra Bullock au lucrat împreună pentru a crea un portret absolut omogen al unei femei care luptă pentru viaţa ei într-un mediu lipsit de gravitaţie… De ea era nevoie pentru a realiza această provocare incredibilă. Mi-am dat seama că nu s-ar fi putut cere mai mult nici de la un membru de la Cirque du Soleil”.

Interpretarea Sandrei Bullock a fost salutată şi de critici, care au considerat că este cel mai bun rol dramatic al actriţei, că filmul este “un one-woman show”, “o combinaţie deosebit de reuşită de vulnerabilitate, inteligenţă şi determinare”.

“Heimat”, adevărata surpriză în Lagună

Imagine din pelicula Lech Walesa de Wajda

Regizorul german Edgar Reitz a prezentat, în afara competiţiei, un nou episod al marii sale saga, “Die Andere Heimat”, o lentă cronică ţărănească de patru ore, în alb-negru.

Reitz realizase deja, în 1986, un memorabil “Heimat” de 16 ore, plasat în trecutul unui sat din Renania, din anii ’20 şi sfârşitul războiului. De data aceasta, el alege mijlocul secolului al XIX-lea pentru a evoca strămoşii familiei Simon, într-o saga magnifică şi captivantă. În 1840, în satul Schabbach, tânărul Jakob Simon are o pasiune pentru cărţi şi pentru studiu pe care tatăl său, ţăran şi fierar, o dezaprobă violent. Dar timpurile se schimbă şi chiar dacă trupele napoleoniene părăsiseră de mult timp locurile, Revoluţia franceză lăsase urme adânci. Studenţii coboară pe Rhin pe o plută strigând “Libertate, Egalitate”.

Viaţa este dură, recoltele sunt proaste, o epidemie de difterie decimează satul într-o iarnă teribilă. Mulţi sunt tentaţi să emigreze, iar recrutorii brazilieni promit minuni candidaţilor la descoperirea Lumii Noi. Familia lui Simon va fi sfâşiată de plecarea fiului cel mare.

Edgar Reitz are un talent extraordinar de a reînvia o epocă, în gesturile ei cotidiene, dar şi în mentalitatea ei profundă. Natura, munca, sărbătorile, dragostea, nenorocirile, doliul, revolta, speranţa în zile mai bune sunt înrădăcinate în comunitatea descrisă cu un puternic lirism.

“Child of God”, între crimă şi demenţă

Chistoph Waltz în The Zero Theorem

Actorul american prezintă în competiţie, în calitate de regizor, în “Child of God”, portretul unui ucigaş necrofil, inspirat de romanul omonim al lui Cormac McCarthy.

Actorul-relizator, hollywoodianul intelectual, îşi multiplică filmele de inspiraţie literară cu tendinţe brutale. După ce a prezentat la Cannes “As I Lay Dying”, adaptare a cărţii lui Faulkner, a adus la Veneţia această peliculă.

El a fost însoţit în Oraşul Dogilor de Scott Haze, care interpretează rolul ucigaşului. “Nu este un simplu maniac, este un om profund izolat, care a fost exclus din societate”, afirmă actorul care a reuşit o compoziţie plină de amărăciune şi de stângăcie, dar şi de ferocitate dezaxată. Acest dement are un singur talent de necontestat: este un trăgător de elită.

“Explorez un personaj extrem într-o situaţie extremă, spune James Franco. Scott s-a izolat el însuşi timp de trei luni şi performanţa lui m-a uluit. Izolarea este un subiect care revine adesea în filmele mele”.

Pentru regizor, “Child of God” nu este “nici thriller, nici horror, ci mai curând un studiu de caracter”. Referinţa lui cinematografică este “Taxi Driver”, “un nebun pe care doreşti să-l urmezi”. Lui James Franco îi place să-şi caute sursele de inspiraţie în literatură pentru că “asta ridică nivelul muncii mele. Mă simt responsabil faţă de text”.

“Under the Skin”, nimic

Kaze tachinu, ultima creaţie a japonezului Hayao Miyazaki

Scarlett Johansson, blonda cu părul de aur, conduce singură o maşină de-a lungul străzilor pustii din Scoţia, care nu cunoaşte soarele. Bărbaţii cad în capcana ei, urmând-o hipnotizaţi, aruncându-şi tricourile, pantalonii… “Personajul meu este o entitate greu de interpretat. L-am descoperit puţin câte puţin.” Pelicula lui Johanthan Glazer vorbeşte despre o extraterestră care îşi caută victime umane. Pielea cadavrele cuceririlor sale îi servesc pentru a da naştere altor extratereştri. Scarlett se destăinuie: “A juca în această peliculă a fost ca un fel de terapie. Mi-am pus tot felul de întrebări despre existenţă, despre instinct, dincolo de eticheta de film fantastic. Pentru mine, a fost o adevărată provocare şi de câteva ori am avut senzaţia că mă abandonez rolului. În altele, în schimb, am simţit un înspăimântător frig. Am lucrat suspendaţi între realitate şi ficţiune”.

Regizorul a utilizat de foarte multe ori câte 8 camere. Toate personajele sunt într-un fel extraterestre, constrânse de a trăi o viaţă ireală în care contactul fizic cu persoanele reale poate deveni periculos şi în care, de multe ori, solitudinea este ca o condamnare. Personajele au trebuit să înveţe să trăiască în timpul filmărilor ca şi când sub piele nu ar fi avut nimic şi ar fi fost un fel de obiecte. “Această poveste m-a atras tocmai pentru că vorbeşte despre viaţă, moarte, dragoste”.

Metaforele abundă şi nu poţi decât să te gândeşti la corpurile refăcute de chirurgia plastică. O călătorie feminină, supendată între renaştere şi conştiinţa de sine.

“L’intrepido” aduce cu eroul lui Chaplin

Nicolas Cage în rolul Joe

Regizorul mărturiseşte că şi-a dorit un film în afara modei. “Timpurile, spune Gianni Amelio, care a prezentat pelicula sa «Intrepido», sunt foarte dure. A munci pentru mulţi este un miracol. Dar atunci când reuşeşti să-ţi găseşti o slujbă şi în fiecare zi să te reciclezi în profesia ta şi să ai măcar un zâmbet, să nu-ţi pierzi speranţa este extraordinar. Filmul este un imn închinat demnităţii, dincolo de o cronică a momentelor negre pe care cu toţii le traversăm. Sensul este acela că la sfârşit învinge cel care reuşeşte să reziste intemperiilor. Ceilalaţi dispar”.

Un mesaj curajos care, la fel ca şi un curcubeu ce apare pe cer, este o rază de lumină împotriva solitudinii şi violenţei. “Îmi doresc atunci când oamenii merg să vadă un film să aibă şi posibilitatea de a visa. În general, în peliculele mele las întotdeauna o uşă deschisă prin care să intre o rază de lumină. De această dată este vorba de o lumină autentică”.

De aceea, Gianni Amelio a ales în faza de montaj să nu insereze în versiunea definitivă scenele filmate în timpul cinei de la Asociaţia Caritas, mutându-şi obiectivul într-o altă direcţie.

Eroul lui aduce cu Charlot. “Eroul lui Chaplin este o figură universală, este omul cel mai singur din lume, deşi e tot timpul cu zâmbetul pe buze”. Realitatea care îl înconjoară este formată şi din persoane ostile, care îl combat tot timpul pe erou, dar el continuă să umble cu capul sus. Antonio răspunde cu o mare forţă a demnităţii, demonstrând că şi în momentele grele e în stare să învingă.

Secvenţă din Les Terrasses de Merzak Allouache

“Intrepido” este ca un nor care, privindu-l, îşi schimbă mereu forma. Este şi bună dispoziţie, dar şi suferinţă, chiar la personajele mai tinere, cum este Ivo, lovit de criză şi panică, în interpretarea lui Gabriele Rendina, dar şi Luci,a care nu este în stare de a-şi realiza dorinţele, încarnată de Livia Rossi. Regizorul şi-a dorit doi actori necunoscuţi care să ofere câte ceva din inocenţa lor altor protagonişti.

În film cinefilii întâlnesc un Milano inedit. “Mi-am dorit să exclud toată partea monumentală a oraşului şi să povestesc despre un oraş care nu are încă o formă definitivă şi e făcut din şantiere şi zgârie-nori în construcţie, un oraş în mişcare care nu a căpătat încă aspectul de oraş al viitorului”. Eroul principal Antonio, fără a-şi pierde surâsul, se întreabă: “Dacă cineva îşi pierde locul de muncă, ce poate să facă? Unica soluţie este să o ia de la capăt”.

Punctul de plecare al noului film al lui Gianni Amelio a fost acela de a lucra cu Antonio Albanese, un actor pe care îl apreciază şi despre care crede că nu a jucat încă rolurile pe care le-ar fi meritat. Personajul este asemănător lui Charlot, bun şi imediat gata de a ajuta pe alţii. O mască în realitate melancolică pe care personajul o poartă într-un Milano care vrea să reprezinte timpurile noastre, dar în care criza economică este din ce în ce mai apăsătoare şi sufocantă. Albanese şi-a pierdut serviciul şi îi este jenă de a mărturisi acest lucru fiului şi soţiei. Trăieşte din această cauză o umilinţă. Antonio Pane, acesta este numele lui în film, are respectul absolut al eticii pentru muncă. Convieţuieşte cu singurătatea, încercând însă tot timpul să facă mai frumoasă viaţa altora. Pentru el, este un privilegiu de a câştiga pâinea cu o profesie care-ţi place.

Miyazaki şi-a anunţat retragerea

Via Castellana Bandiera, singura peliculă italiană luată în calcul în pronosticurile pentru premiile Mostrei

În “Kaze tachinu”(Se ridică vântul), protagonisutul este Jiro, care visează de a zbura şi a proiecta splendide aeroplane, inspirat de faimosul inginer în aeronautică, italianul Caproni, pentru că, fiind miop nu putea să fie pilot.Jiro face parte din divizia de aeronautică japoneză. Romantismul său este pus la grea încercare de război, fiind obligat să construiască avioane care ucid.

Maestrul japonez al animaţiei Hayao Miyazaki, fiul unui proprietar de fabrică de componente pentru avioane, a fost întotdeauna, la rândul său, fascinat de cer şi pe aripile fanteziei sale au zburat generaţii de pasionaţi de filme de desene animate.

Miyazaki, astăzi în vârstă de 72 de ani, are la activ un “Premiu Oscar” şi un “Urs de Aur” la Berlin, pentru “Oraşul fermecat, un “Leu de Aur” pentru întreaga carieră la Veneţia. “Princess Mononoke” a bătut orice record de încasări în Japonia.

S-a făcut remarcat în întreaga lume cu al său “Lupin”, în 1985, şi, împreună cu prietenul său Isao Takahata a fondat miticul “Studio Ghibli”, al cărui nume vine de la vântul cald care bate în Sahara, dar şi de la cel al unui avion italian al anilor ’30. Şi aceasta pentru că, încă o dată subliniem, a fost îndrăgostit de istoria aviaţiei.

“Kaze tachinu”, în concurs, a plecat de la fraza lui Paul Valery, “Le vent se leve, il faut vivre”.

Pentru prima dată, în competiţie, un documentar

Xavier Dolan în Tom a la ferme

Un pescar care în fiecare zi merge cu barca sa pe Tevere şi debitează pilule de inteligenţă, realizând un adevărat one-man show, un actor care face fotomontaje, ales pentru a interpreta un majordom, un nobil piemontez şi fiica sa sunt câţiva dintre protagoniştii din “Sacro Gra”, filmul lui Gianfranco Rosi în cursă pentru “Leul de Aur”.

Este o călătorie de-a lungul “autostrăzii urbane” care îmbrăţişează Roma, în descoperirea unor poveşti şi personaje. Nu este numai un documentar, ci un vast proiect care vrea să devină un site, o carte, o expoziţie.

Proiectul s-a născut datorită ideii unui peisagist, Nicolo Bassetti, care a parcurs cu piciorul, timp de trei ani, această autostradă, întâlnind personajele care sunt povestite în “Sacro Gra”. “Timp de opt luni nu am filmat nimic. Mi-am folosit timpul pentru a putea să deschid o uşă către vieţile acestor persoane”.

Această centură a oraşului, circulară precum inelul lui Saturn, devine un personaj. Pe fundalul râurilor de maşini în viteză, a autovehiculelor care staţionează din cauza aglomeraţiei, al lungilor şiruri de oi care tranzitează câmpiile, cu cerul sufocat de avioane care aterizează pe Fiumicino, poveştile, dialogurile şi privirile personajelor se încrucişează.

“Este o Romă mai puţin vizitată, mai puţin cunoscută. Este ca un plămân extern”, explică regizorul, despre această analiză sociologică a Italiei de azi, în care direct de pe linia de centură a Romei intri în viaţa personajelor.

A fi în concurs este o adevărată victorie pentru documentar.

Friuli Veneţia, între vin şi ţinte

Scott Haze în Child of God de James Franco

Zece minute de ovaţii la sfârşitul proiecţiei “Zoran il mio nipote scemo” (Zoran, nepotul meu idiot) de Matteo Oleotto, cu Giuseppe Battiston.

Ouă, salam şi şuncă, brânzeturi, râuri de vin. La doi paşi de Palazzo del Cinema de la Lido se află “Casa Zoran”, o tipică “trattorie” din regiunea Veneto. “În cultura rurală a regiunii în care eu am trăit, explică regizorul, “osmiza”, semnificând în limba slovenă cârciumă, este un loc de adunare, mai mult decât un bar, pentru că seamănă cu o casă. Este un fel de agroturism din secolul al XVIII-lea, când împăratul austro-ungar a oferit ţăranilor dreptul de a-şi vinde produsele în faţa casei”. În “Zoran”, Oleotto povesteşte despre ţinutul său din regiunea Friuli Veneţia, prin personajul Paolo Bressan, un om cinic, egoist şi mincinos, care-şi petrece zilele la “Bottega di Giustino”. Viaţa sa ia o întorsătură ciudată atunci când îi moare o veche rudă de origine slovenă şi el trebuie să aibă grijă de nepotul său, Zoran, de 17 ani, cu un real talent la tras la ţintă. Astfel încât Paolo decide să-l înscrie la un turneu internaţional, ceea ce ar însemna un posibil câştig pecuniar. Se împrietenşte cu nepotul de origine slovenă, interpretat de Rok Prasnikar, pentru prima dată pe ecran. Paolo este un om singur, dar care nu iubeşte solitudinea.

“Zoran” este un film amuzant, definit ca o comedie, care nu te face numai să râzi, dar, timp de o oră şi jumătate, etalează viaţa unor personaje adevărate în situaţii verosimile. “În regiunea noastră, la graniţa dintre Italia şi Slovenia, în Gorizia, spune regizorul, plouă tot timpul. Şi atunci oamenii se retrag într-o cârciumă pentru a bea, a cânta, a juca cărţi şi a trage la ţintă”.

O grămadă de carafe, sticle de vin friulian… Aşa încât publicul a stat la coadă ca să poată să vizioneze filmul. La sfârşitul proiecţiei, 10 minute de aplauze, între melodiile regionale cântate de întreaga asistenţă, “vinul e cel care dă buna dispoziţie”.

Personajul Paolo Bressan este des întâlnit în cârciumi şi cei care stau în regiune îl ştiu foarte bine. Un om care suferă de propria singurătate.

Cu siguranţă, niciunul dintre spectatori nu a rezistat tentaţiei de a trage la ţintă.

Reîntoarcerea lui Kennedy, în “Park Land”

Secvenţă din Stray Dogs de Tsai Ming Liang

Prezentat în concurs, filmul lui Peter Landesman, reporter de investigaţii de la “New York Times”, la începutul carierei sale, se concentrează pe întâmplările din Dallas din 22 noiembrie 1963, focalizând asupra medicilor, infirmierilor, agenţilor de poliţie. Fiecare povestind câte ceva din acea zi întunecată.

Istoria americană este cunoscută pentru asasinatele de lideri politici şi spirituali: Abraham Lincoln, Martin Luther King, Malcolm X, Robert Kennedy. Poveşti întâlnite des pe ecrane. Dar, cu siguranţă, cea mai şocantă este cea a morţii fostului preşedinte John F. Kennedy, petrecută în urmă cu 50 de ani.

După “JFK” de Oliver Stone, soseşte “Parkland” de Peter Landesman pentru a acoperi orele haotice care au urmat asasinatului preşedintelui la Dallas, în cursă pentru “Leul de Aur”. Regizorul doreşte să etaleze lucruri noi, trăite în acele momente, care încă au multe necunoscute. Acum istoria este povestită prin ochii personajelor care erau acolo în acea zi perfectă pentru “o cursă cu o maşină decapotabilă”, după cum scriau ziarele vremii. Timp de cinci ani, asasinarea lui Kennedy a fost o sursă de speculaţii politice. Alte pelicule au povestit ipotezele, teoriile conspirative. Iar acum filmul nu îşi propune să ofere judecăţi, nu încearcă de a crea empatie faţă de killer. Filmul povesteşte capturarea lui Lee Harvey Oswald, care este de fapt drama lui Robert Oswald care s-a trezit, dintr-un simplu impiegat de cale ferată, căsătorit şi cu copii, de a fi fratele asasinului omului celui mai puternic din lume.

Filmul are un cast de mare clasă, cu Zac Efron în rolul tânărului medic, Billy Bob Thornton în cel al agentului de Servicii Secrete, Paul Giamatti în cel al unui croitor şi Tom Welling, fostul Superman din seriile de televiziune, acum în rolul unui agent de Servicii Secrete.

Scenariul, după volumul “Reclaiming History”, care îl indică pe Oswald drept singurul vinovat, este construit pe interogatorii şi dialoguri. “Parkland, explică regizorul a devenit un loc mental, o situaţie spirituală, un loc în care se moare şi de aceea am intitulat aşa acest film”.

Pronosticuri

Billy Bob Thornton în Parkland

Nu le va fi uşor membrilor juriului să decidă câştigătorii dintre cele 20 de pelicule şi, în mod sigur, oricare ar fi deciziile, nu vor lipsi în final polemicile.

Potrivit criticilor, în fruntea listei pronosticurilor se plasează “Under the Skin” al lui Jonathan Glazer la concurenţă cu pelicula de animaţie a lui Miyazaki. Chiar dacă nu este cel mai bun din creaţia lui, filmul regizorului japonez este probabil ultimul pe care l-a realizat, dat fiind că cineastul şi-a anunţat retragerea.

Sunt bine cotate în cursa pentru “Leul de Aur” şi pelicula taiwanezului Ming-Liang Tsai, “Stray Dogs”, o poveste a Taipei-ului, dar şi “Les Terasses” a algerianului Merzak Allouache pentru care se prevede măcar un “Leu de Argint”.

Pentru “Copa Volpi”, s-ar părea că toată lumea o creditează pe Judi Dench pentru “Philomena” lui Stephen Frears, talonată de Anna Mouglalis pentru rolul din pelicula lui Philippe Garrel, “La Jalousie”. Pentru cel mai bun artist, este avansat în primul rând numele lui Nicolas Cage în “Joe”. Deşi este greu de ignorat interpretarea lui Xavier Dolan, protagonistul din “Tom à la ferme”.

Dintre producţiile ialiene, nu apare pe lista pronosticurilor decât “Via Castellana Bandiera” de Emma Dante.