A fost Iisus antiiudaic?

Un gânditor german de mare anvergură, Carl Schmitt, avea convingerea că Iisus a fost antiiudaic atunci când, prin Pavel, a extins elecțiunea asupra tuturor neamurilor. Gândul polar opus este următorul: atunci când Iisus Hristos a deznaționalizat elecțiunea, a fost, în fapt, universalizată revelația dată poporului evreu, dar și misiunea evreilor întru istoria Mântuirii.

Antisemitismul de rădăcină creștină, precum cel al lui Carl Schmitt, poate fi înțeles ca ură de sine în cazul celor care continuă să fie geloși pe elecțiunea primordială. Aceștia sunt fundamentaliști ai unui rasism care nu pot să se împăce cu alegerea divină primordială pentru „rasa” iudaică.

Heidegger a fost și el un antiiudaic (nu și un adept al sensului politic din antisemitism). Felul în care gândește ființa și ființarea, dând seama doar de rolul viitorului Dumnezeu în istoria ființei, vorbește în clar (chiar dacă per contrarium) despre încercarea sa de a reîntemeia totul în afara iudaismului. Izvorul său cel mai influent, Nietzsche, atacase creștinismul instituțional, îl atacase chiar și pe Crucificat (în locul Căruia îl propunea pe Dionysos), dar nu a atacat niciodată iudaismul. Heidegger sfârșește prin a face din cuvântul poetic casa ființei, fără a dori să gândească vreodată Cuvântul din Evanghelia lui Ioan.

Neopăgânismul heideggerian apare ca o utopie răsturnată spre trecut, o încercare de a face uitată locuirea în care a ființat iudaismul. Radicalismul său îl întrece pe acela al lui Carl Schmitt, care nu a îndrăznit mai mult decât să-l considere pe Iisus Hristos primul antiiudaic.

Când, către finele vieții, Heidegger declară că e nevoie de un zeu nou, la ce se gândea el oare dacă nu la un Fondator fără rădăcini iudaice?

Neînțelegerile adânci din presupozițiile gândirii heideggeriene stau pe împrejurarea că nu putea să nu recunoască faptul logic că elecțiunea divină nu avea cum să înceapă cu două popoare, dar nici nu voia să recunoască meritele poporului ales. În termeni religios-tehnici, acesta este un act luciferic.

Discuția cea mai lămuritoare despre „antiiudaismul” lui Iisus Hristos a purtat-o rabinul Jacob Taubes cu Carl Schmitt. Vezi cartea sa Teologia politică a lui Pavel, în românește la Editura Tact.

Trecerea elecțiunii de la un popor la toate neamurile este ori o iudaizare a lumii, ori o universalizare a iudaismului. Opțiunea trece dramatic prin sufletul fiecărui evreu ori creștin.

Când Heidegger a proclamat sfârșitul metafizicii occidentale, pe urmele felului în care Nietzsche înțelesese nihilismul, posibilitatea unui nou început era concepută a fi una fără iudeo-creștinism. Lega acest nou început de punerea întrebării despre ființă și înțelegea această punere ca o nouă gândire asupra gândirii, aidoma felului în care primul început (acela din Grecia antică) a fost, mai întâi, gândire asupra gândirii.

La noi, nicăieri nu sunt mai clar examinate aceste implicații decât în volumul Heidegger, Brașov, 2021, de Andrei Marga. Dar profesorul Marga îl lasă pe dinafara discuției pe cel care a propus cu câțiva ani înaintea lui Heidegger aceeași soluție, dar și o întreagă metodologie pentru accesul gândirii la sinele său: Rudolf Steiner. Cu atât mai mult este de reparat această lăsare pe dinafară a lui Steiner cu cât părintele antroposofiei, deși nu vorbea în numele unui sfârșit al metafizicii iudeo-creștine, propunea și el un nou început.

Heidegger era un antimodern care găsea chiar în platonism semințele declinului ce avea să vină. Rudolf Steiner acceptă răul modern ca fiind o necesitate a unei probe inițiatice majore prin care are loc trecerea de la sufletul rațiunii la arhetipul sufletesc al unei conștiențe noi asupra spiritualului.