Absența creștin-democrației

Cum cei mai mulți se consideră creștini, se poate spune că, în Europa, creștinismul este mai mult decât viziune – este însuși mediul formării și referința fundamentală. Pot fi însă luate în serios partidele și persoanele care-și afișează adesea cu emfază afilierea? Le putem crede? Unde este, cel puțin în România de azi, creștin-democrația ca un alt stâlp – alături de liberalism și social-democrație – al unui pluralism sănătos?

Astăzi, în comparație cu lunga sa tradiție, creștinismul ne privește dintr-o poziție profund nouă. Ca ulterior născuți, se cuvine să luăm în seamă cel puțin trei praguri înregistrate în creștinismul zilelor noastre – asumarea tematicii sociale, promovarea libertăților și drepturilor individuale, orientarea spre umanizarea condițiilor vieții – care au schimbat cursul istoriei.
Deja la mijlocul secolului al XIX-lea biserica începea să-și elaboreze doctrina socială care rezulta din credința în Iisus. Ea nu mai lua automat partea stăpânului, ci se îndrepta spre sărmanii societăților. Predicile încetau să mai justifice necazurile lumii de dincoace și promovau soluții de ameliorare a societății înseși. Von Ketteler și Marx au format atunci o opoziție celebră, plină de urmări. Până la noi, două enciclici – Populorum Progressio (1967) și Caritas in Veritate (2009) – au configurat abordarea creștină a sărăciei, exploatării, nedreptăților și umilirii.

Mai ales după Vatican II (1965), biserica a denunțat opoziția la doctrina libertății și drepturilor individuale și a îmbrățișat explicit această doctrină. În definitiv, cotitura istorică din jurul lui 1989 a fost posibilă și datorită implicării celor mai înalți ierarhi în lupta pentru libertate a polonezilor. Între timp, fiecare dintre biserici – catolică, ortodoxă, protestantă, neoprotestantă – a trebuit să-și lămurească poziția față de libertățile și drepturile fundamentale ale omului.
Crearea Statelor Unite ale Americii și succesul Americii clasice nu se pot despărți de efervescența religioasă sub semnul creștinismului și iudaismului de dincolo de Ocean. S-a confirmat, în orice caz, magnitudinea greu egalabilă a impactului religiei care încurajează transformarea nu doar a vieții lăuntrice a oamenilor, ci și a condițiilor exterioare – ambientul, instituțiile, nivelul de trai. Scena viziunilor asupra lumii a înregistrat astfel o schimbare majoră. Astăzi, este mai clar ca oricând că nici democrația nu este posibilă fără însuflețirea unor convingeri morale care au tăria religiei. Desigur, unii democrați nu cred în existența lui Dumnezeu, dar democrație curată este acolo unde suficient de mulți cetățeni manifestă simțul răspunderii, pe care recunoașterea existenței lui Dumnezeu îl întreține.

Promovarea politică a creștinismului are loc nu doar prin conștiințe individuale. Ea este mijlocită adesea de partide. De aici nu rezultă nicidecum rolul mesianic al vreunuia, căci niciun partid nu se poate acoperi cu doctrina creștină a mântuirii. La noi, greșesc politicienii care aproape că nu se mai opresc din invocarea crucii la ocazii publice, sugerând că patimile lui Iisus și smerenia i-ar inspira. Greșesc nu mai puțin prelații, care nu prididesc să decoreze politicieni și să le pună chipurile prin biserici, ca și cum aceștia ar reprezenta creștinismul. Remarca demnă de atenție a unui sătean hâtru arată unde s-a ajuns în confuzie: un ierarh era așa de pornit să împartă decorații la casa unui demnitar provenit din sat, aceluia și celor apropiați, încât ar fi decorat și capra, dacă aceasta ar fi fost acasă!

Religia, biserica și ceea ce fac demnitarii se află pe planuri diferite, care nu se lasă reduse unul la altul. Preluarea de valori creștine – iubirea aproapelui, respectul persoanei, cultul reciprocității, combaterea sărăciei și nedreptăților, credința neclintită în Dumnezeu și în justiția sa – se face în grade diferite. Creștin-democrația vrea să fie întruchiparea politică cea mai profilată a preceptelor creștine, chiar dacă nu este singura care apelează la creștinism. Ea a luat o formă clasică pentru vremea noastră odată cu Adenauer și adepții săi, care au fructificat schimbări din biserică și au pus Germania pe calea refacerii rapide, după 1945. Aceștia au făcut din creștinism nu o moralizare ieftină sau o propagandă la ocazii, ci însuși fundamentul organizării statului și chiar a economiei. Și astăzi, această creștin-democrație are programul cel mai serios elaborat, care contează ca reper – mai ales după ce democrația creștină italiană s-a prăbușit în conexiuni oculte.

În Europa ultimelor decenii, situația s-a complicat, odată cu apariția „popularilor“. La drept vorbind, aceștia sunt succesorii creștin-democrației acolo unde aceasta a eșuat sau nu a mai reușit să atragă. Ei nu sunt însă partide creștine și, în unele cazuri, nici măcar democrate, ci, așa cum s-a văzut și în România, mobilizări pentru obținerea puterii cu orice mijloc.
În România, Corneliu Coposu a încercat folosirea experienței creștin-democrației și a adăugat partidului național țărănesc specificarea „creștin și democrat“. Venerabilul lider a pus în prim-plan obiectivul moralizării vieții publice și a imaginat o soluție pentru România. Numai că, mulți au urmat mai mult tactica partidului, în vreme ce democratismul creștin, care ar fi trebuit să-i asigure strategia, a rămas doar un apel. Dispariția timpurie a liderului, neștiința administrării, rapacitatea unor militanți, slaba însuflețire morală au dus în criză însuși partidul.

Cu cea mai bună susținere din partea creștin-democraților germani, am încercat în 2001, fiind ales în fruntea acestui partid, să repun în mișcare proiectul revenirii la creștin-democrație. S-a elaborat imediat un program și un statut al partidului, absorbind experiența creștin-democrației europene (detaliat în Andrei Marga, Ieșirea din trecut, Alma Mater, Cluj-Napoca, 2002). Într-o depoziție oficială pe care am avut-o la Bundestag, am pledat pentru integrarea euro-atlantică a României, argumentând că, „România trebuie îmbrățișată, apoi schimbată, invers este anevoios!“ Forțele ostile creștin-democrației, din interiorul și din afara partidului, erau însă prea mari. Ulterior, s-a alunecat la „populari“, iar din creștin-democrație a mai rămas doar numele.
România resimte lipsa unei creștin-democrații articulate. Desigur, a uneia capabile să propună soluții instituționale și politici, sau măcar să amintească în mod continuu obligațiile morale ale politicii!
A avea un partid creștin-democrat este una. O politică creștină este altceva. Cât de creștină este politica la noi? Să ne referim la ultimele săptămâni. Se dezvăluie acum în toată nuditatea că pe mulți „patrioți“ nu-i mână în luptă devoțiunea pentru țară, ci plata disproporționată. Că statul se sprijină pe umflarea serviciilor de forță, ca în nicio altă țară. Că persoane fără merite (generali creați în afara profesiei, procurori care nu înțeleg drepturile, magistrați nepregătiți, intelectuali gonflați de servicii etc.) ajung la titluri și venituri fără seamăn, în vreme ce sute de mii de copii din familii nevoiașe nu au ce mânca, unii nu se bucură nici măcar de lumina becurilor.

Despre ce simțire creștină poate fi vorba, când unii încasează fără jenă indemnizații pentru nimic, în vreme ce femei încovoiate de bătrânețe fac kilometri pe jos să-și poată vinde un boț de brânză sau o traistă de mere? În anii cincizeci, scopul vizibil în tribunale era anticreștina lichidare fizică a inculpatului. Dar este „justițiav actuală, care face scop în sine din închisoare și demolarea persoanei, destul de departe? Devine clar încă o dată cum se stă cu „iubirea aproapelui“ și cu „credința nestrămutată în Dumnezeu“.
Gesturile creștine sunt un alt plan al discuției. În ce măsură sunt răspândite în societate? Mulți cred că sunt creștini dacă merg la biserică sau dacă dau bani bisericii când sunt decidenți, mai ales că rareori dau din buzunar. Pentru aceștia, biserica este o clădire, eventual o instituție, dar nu o comunitate ce obligă la anumite valori și binefaceri față de oameni. Aproape că s-a pierdut înțelegerea originară a bisericii, ca „popor al lui Dumnezeu“, cu toate implicațiile.

A merge la biserică este firesc, dar a fi creștin înseamnă mult mai mult. De pildă, a reacționa după puteri la suferință, la nedreptăți, la confuzia de valori! Nu are legătură cu creștinismul cel care concepe măsuri doar pentru „ai săi“. Nici cel care îi împiedică pe alții să-și ocupe locul cuvenit. Nici acela care adună bunuri pe seama neputincioșilor. Ce creștinism este, când o țară este lăsată la mofturile unor juriști abuzivi și nu-și poate normaliza legile justiției?
Viziunea asupra lumii care îl are în centru pe Iisus nu este doar credință trăită, nici măcar credință afișată, ci este, eminamente, faptă. Nu este doar morală, ci și altceva – acțiune care reduce suferința din jur. Avizat ca puțini alții, Tudor Arghezi avea dreptate când cerea mult de la credincios. Adaug doar că, așa cum am mai arătat (în Religia în era globalizării, Editura Academiei Române, București, 2013), la noi nu s-a elaborat încă nicio lucrare temeinică despre „Iisus istoric“, iar traduceri, dacă sunt două-trei. Adevărul care se impune este simplu: Și pentru a pune în valoare creștinismul, este nevoie de cultură și de angajare.

Recomanda
Andrei Marga 121 Articole
Author