Motto: „Spuneţi-mi sincer: mă vedeţi pe mine rugându-mă unui dumnezeu mic, slab şi speriat, ca să mă scape de un popescu mare şi tare?” (I.D. Sîrbu, 1950)
Societatea medievală era împărţită între „cei care se luptau”, adică nobilii, „cei care se rugau” (clerul) şi „cei care muncesc” (ceilalţi, poporul). În România de astăzi constatăm un regres deoarece avem de-a face cu două universuri sociale distincte: „Cei care mai au acces la câte un mic secret de stat şi restul care trăiesc aidoma muştelor”, cum spunea I.D. Sîrbu prin anii ’80. Trăim absolutismul de clasă al celor care conduc după cum vor. Această „plăcere” a puterii necondiţionate aduce la bazele piramidei sociale anarhie şi lipsă de ordine. Haos, frică, suspiciune, dezbinare, sărăcie. Şi aceasta se întâmplă din cauza faptului că „sub masca unui constituţionalism de paradă, am continuat să trăim zilele unui popor oriental”, după cum spunea Constantin Rădulescu Motru la 1912.
Schimbarea de mentalitate se face având la bază dinamismul tuturor claselor sociale, pe când societatea românească este stăpânită de „rutina şi mentalitatea vechilor clase sociale care trăiau din munca altora; defectele ciocoismului trecut: lăcomia şi îngâmfarea de sine, linguşirea către cei mari şi dispreţul către cei mici; toate acestea s-au continuat ca şi mai înainte cu toate că legile cele noi li se opuneau”. Într-o situaţie similară ne aflăm astăzi, când există o mare discrepanţă între presupusele reforme asezonate cerinţelor europene şi realitatea care se opune aplicării lor pe teren. Indiferent de vremuri, „deprinderile cele mai rele s-au arătat mai tari decât toate legile”. Astfel că „spiritul de boierie, adică dispreţul pentru munca cinstită, a rămas totuşi acelaşi”, iar sufletul celor care conduc „a rămas” ancorat „ca şi mai înainte”, în „fuga de ocupaţiuni serioase” sau „goana după slujbe. Şi aşa legile apusene au avut fiinţă numai pe hârtie; în realitate guvernarea poporului s-a operat prin mijloacele cunoscute mai dinainte; prin frică, faţă de unii, prin hatâr faţă de alţii”.
Sentimentul de frică este intens exploatat într-o ţară a nisipurilor mişcătoare, o ţară unde oriunde ai călca te loveşti doar de aparenţe. O sperietură de genul „Ne robeşte Rusia! Ne robeşte Germania! Ne înghit străinii!” este „totdeauna un mijloc pentru a face ca mulţimea să se mişte şi pentru a îndrepta opinia publică românească înspre un anume curent!”. Potrivit lui A.E. Baconsky, „oamenii ţărilor sărăcite şi mizerabile au întotdeauna sentimentul că sunt jefuiţi de străini şi puţinele lor bogăţii li se par fabuloase, râvnite de toţi” („Biserica Neagră”). Iar autorităţile cultivă acest sentiment imaginar de nesiguranţă colectivă. Realitatea este inversă. Se uzitează spaima de străini pentru ca aceia care conduc să poată jefui în linişte. Ceva de genul „dormi linişit. Avem noi grijă…”. Se pune întrebarea ce fel de ţară „este oare aceasta, în care o mână de oameni poate pune după voia lor când foc, când corupţiune”
Mafia partidului transpartinic
În România modernă, „organizarea de partid a rămas o afacere internă a întocmirii boiereşti. Boierii vechi şi noi şi-au alcătuit partidele şi i-au impus pe şefii lor suveranului. Acesta a fost obligat să guverneze prin mijlocirea şefilor de partide care nu deţineau astfel puterea lor de la suveran sau de la popor, ci de la colegii lor de boierie, de la oligarhia din care făceau şi dânşii parte. Suveranul numea prim-ministru pe omul impus de partide, adică de fracţiunile oligarhiei, şi poporul primea de frică puterea acestui prim-ministru, care graţie parlamentului ales de administraţie era şi în afară de orice răspundere! (…) Oligarhia care a constituit partidele politice în România, din mijlocul căreia până acum se alegeau vizirii, adică prim-miniştrii, era restrânsă la un mic număr de familii: boierii de tradiţie, de o parte, boieriţii prin revoluţia de la 1848, de cealaltă parte. Împrejurul oligarhiei s-a format cu vremea o clasă numeroasă de cetăţeni, o clasă relativ cu cultură şi care sta înfeodată oligarhiei. Membrii acestei clase, recrutată în cea mai mare parte prin selecţiune din rândul poporului chiar, constituiau instrumentul prin mijlocul căruia oligarhia punea în mişcare maşina statului. Ei erau funcţionarii statului mari şi mici; ei erau deputaţii şi senatorii, care votau legile cerute de interesele celor de sus şi adesea negreşit şi de interesele proprii; ei erau şi electori care duceau la urnă pe poporul suveran; ei făceau bucătăria constituţionalismului nostru de paradă. Între membrii acestei clase înfeodate erau tot felul de profesionişti (astăzi se numesc tehnocraţi n.m.), unii de talent, alţii mărginiţi şi ca minte şi ca avut; erau proprietari cu şi fără moşie, arendaşi îmbogăţiţi; sau în goană după bogăţie; erau medici, ingineri, profesori de toate gradele de la cei de cătun până la cei de Universitate, erau mai ales avocaţi. Toţi aceştia formau un fel de clientelă a oligarhiei. (…) această clasă înfeodată îndeplinea prin urmare formele legale în statul fundat pe o veşnică ilegalitate. Membrii acestei clase reprezentau cultura apuseană pusă în serviciul oligarhiei româneşti” . Dacă reperele prezentate mai sus se regăsesc în sfera politicului de astăzi, similaritatea nu este întâmplătoare întrucât oligarhiile funcţionează după acelaşi sistem indiferent de accesorii precum orientarea politică.
„Cauzele relelor care ne apasă sunt mai multe”, a spus la 1870 Mihail Anagnoste, iar la începutul secolului XX, Nicolae Filipescu a descris procesul politic prin care se vor naşte „baronii locali” şi ce vor fi ei de fapt. Autorul începe prin a defini „egalitatea politică” ce reprezintă „dreptul tuturora de a participa la suveranitatea naţională. Aici se pune chestiunea sufragiului universal”, dar se ştie că „zece milioane de ignoranţi nu fac cât o inteligenţă”. Apoi „toate progresele se realizează de minorităţi. E vorba de minoritatea acelor spirite agere care pătrund departe în viitor, care cuceresc progresul şi fac pe urmă ideile lor în profunzimile maselor populare”. Dacă într-un stat „socialist” elitele vor fi ignorate şi înlăturate în urma unui cataclism istoric şi apoi înlocuite de clientelismul politic, vom avea următorul „raţionament”: „Tu, judecător comunal, nu eşti capabil să hotărăşti despre o deschidere de drum; tu, jurat, nu poţi să judeci o calomnie ce s-a produs în cercul restrâns al comunei tale; tu, primar, nu poţi să sapi un şanţ ori să croieşti un drum, dar eşti vrednic ca să hotărăşti despre politica externă şi internă a României! Ei bine, aceluia căruia nu se poate da de făcut un şanţ ori un uluc, noi nu-i dăm pe mînă destinele ţării”.
„Baronii” sistemului socialist văzuţi la 1900
Nicolae Filipescu nu putea intui destinul României de peste numai 40 de ani, dar a anticipat structura clientelismului politic de astăzi. El considera că, „în statul socialist, cei mai mulţi vor râvni la locurile de inspectori, foarte numeroase în toate planurile de organizare socialistă. Neapărat este mai plăcut să supraveghezi pe alţii decât să munceşti tu însuţi. (…) Funcţiile subalterne care cer mai multă muncă, vor fi părăsite întrucât răsplata e aceeaşi, statul dând tuturor cât le trebuie ca să trăiască. E fatal aceasta”. Cum vor arăta respectivii „inspectori” după două-trei generaţii de guvernare „socialistă”? Ei bine, „vă închipuţi un senior feudal, un baron din Evul Mediu, mai tiranic decât aceşti inspectori ai muncii, care vor hotărî nu numai partea ta de muncă, dar şi felul de muncă ce ţi se impune şi cu biciul te vor sili să-ţi împlineşti partea de muncă!” (pp.19-20). „Baronii”, după cum se vede, sunt într-adevăr „legende vii”. În istoria noastră, ei nu reprezintă nimic altceva decât segmente subculturale ale unui stat anarhic. Dar nu comunismul a creat acest subprodus social, cunoscut astăzi sub paleativul de „baroni locali”. Comunismul a dat forma finală, a desăvârşit acest segment social decizional din România de astăzi. El exista dinainte în pulberea demografică a satelor moldo-valahe, în drojdiile sociale pregătite să profite de circumstanţele pe care istoria le oferă ciclic unor popoare nefericite. Dar, după cum spunea Mihail Anagnoste la 1870, „cauzele relelor care ne apasă sunt mai multe. Mai întâi, relele năravuri învechite; supunerea către cine se scoală mai de dimineaţă, fie ori ce soiu de om va fi, fie şi un şarlatan de nimic. Obiceiul de a vedea cu ochii altuia; aşteptarea de la acesta, pentru orice mişcare; năzuirea întrînsu a ne face foloasele şi vieţuirea (vezi mitul „tătucului” care te ajută la toate, de la Stalin la Iliescu, trecând prin Dej şi Ceauşescu, n.m.); prin urmare, pitularea oamenilor, destrămarea lucrurilor, nimicnicia obştească; iată drojdiile, sau rămăşiţele din vechime. Aceste rele au fost câştigate sub despotimsul Turcesc. („cel mai steril din istorie” potrivit lui Emil Cioran n.m.). Când vom cerceta de aproape acest despotism barbar, împilator, dar de nimic îngrijitor, vom afla deosebirea sa, de cele ce vedem acum. Era o neorânduială în toate, din care izvora o apăsare neghioabă. Despotismul adevărat, viclean şi cugetător, este alt veac; loveşte nu numai trupul, ci şi sufletul. El rosteşte vorbe late; este drept, popular, are toate darurile; numai, în vreme ce sărută scoate din buzunar punga; când îi vine mai bine, înfige cuţitul pe la spate şi fără veste”.
România este încă „o ţară tânără, care n’are încă experienţa mânuirii seculare a libertăţilor. Aduce puţină lumină într-o materie obscură – şi nu este cuvânt care să dea loc la interpretări mai diverse şi la specule mai interesante decât cuvântul «democraţie»” (N. Filipescu, 1908). Într-un regim care se pretinde „democratic” „nu pot da însă roade trainice acele partide hibride, cu caractere nedefinite, ale căror hotare nu sunt adânc brăzdate, care trăiesc din împrumuturi de la unii şi de la alţii, care, voind să fie tot, nu reprezintă nimic şi sunt adevărate corcituri politice”. Şi în acest marasm, adevărată „supă primordială”, apar câteva mogâldeţe, hibrizi la rândul lor, dar care ţin loc de autoritatre ca substitut al unei anarhii incipiente: „baronii”.
În articolul următor vom prezenta mecanismul prin care absolutismul de clasă rafinat în anii comunismului a malformat societatea românească de azi, aducându-ne în plin ev mediu. Căci în toate orăşelele mici ale României, evul mediu se manifestă cu toată puterea potentaţilor de circumstanţă istorică.
