Afganistanul şi cel mai lung război al SUA

La 7 iunie 2010, războiul din Afganistan a devenit cel mai lung dus de SUA în toată istoria lor, el intrând în cea de-a 105-a lună, spre deosebire de cel din Vietnam, care a durat 103 luni (din august 1964 până în martie 1973). Actualul conflict din Afganistan a debutat la 7 octombrie 2001 şi, după cum se vede, este departe de a se încheia curând. Este adevărat, consemnând tristul record, publicaţia americană „USA Today” subliniază că, în timpul acestuia, nu s-au consemnat şi cele mai multe victime – doar circa o mie de militari americani au murit până acum, faţă de aproape 4.400 în Irak şi 58.209 în Vietnam.

Totuşi, parcă spre a sublinia duritatea lui, exact în ziua în care ziarul citat făcea respectiva constatare, din Afganistan se anunţa că au fost ucişi 10 militari din trupele NATO aflate în această ţară într-o operaţiune de pacificare, care, pe fiecare zi ce trece, devine tot mai îndepărtată. Este vorba de cea mai neagră zi după 26 octombrie 2009, când au murit 11 militari din Isaf, Forţa Internaţională de Asistenţă şi Securitate.

Pe urmă, acţiunile gherilei talibane au şi „victime colaterale”. Astfel, săptămâna trecută, exact în ziua în care Jirga (adunarea) păcii urma să-şi deschidă lucrările, talibani purtând burqas, centuri explozive la brâu, dotaţi cu lansatoare de rachete şi cu arme uşoare, au atacat imobilul în care se aflau cei 1.600 de reprezentanţi ai triburilor şi societăţii civile. În acele momente, preşedintele ţării, Hamid Karzai, tocmai pronunţa un discurs cu multe idei şi propuneri de reconciliere istorică. Incidentul, de o gravitate deosebită, a condus la demisia imediată a ministrului de Interne, Hanif Atmar, şi a şefului serviciilor speciale (NDS), Amrullah Saleh.

Primul dintre ei se ocupa de o muncă aproape sisifică – formarea poliţiei naţionale, element important al noii strategii lansate de SUA în Afganistan – şi este unul dintre responsabilii foarte respectaţi atât pe plan intern afgan, cât şi de comunitatea internaţională. Saleh era unul dintre oamenii-cheie ai actualului regim, iar ceea ce s-a întâmplat în ziua deschiderii lucrărilor acelei adunări demonstrează iarăşi că talibanii sunt departe de a fi anihilaţi ori controlaţi, nici măcar la Kabul, dar ce să mai vorbim de zonele mai îndepărtate!

Tot în ziua atacului amintit mai fuseseră arestaţi 12 insurgenţi, între care un rus, bănuiţi şi ei că urmau să atace Jirga în timpul lucrărilor ei. Unii dintre ei – ori alţii – au tras cinci rachete asupra imobilului ce adăpostea Jirga, rănind câteva persoane. Evident, n-au lipsit kamikaze, care voiau să detoneze centurile de explozivi ce le aveau la brâu chiar în timpul celor trei zile ale întrunirii.

Dincolo de cifrele care vorbesc de recorduri tot mai triste, să ne întoarcem la faptele în sine şi să amintim că Uniunii Sovietice i-au trebuit zece ani să pună capăt coşmarului afgan, înţelegând, probabil, o dată pentru totdeauna, că Afganistanul este exact ceea ce s-a zis despre el: „cimitirul imperiilor”.

Pornind de la evoluţiile deloc îmbucurătoare de pe front din ultimele zile, cotidianul parizian „Le Monde” face câteva constatări destul de amare, subliniind, între altele, că, la peste nouă ani de la intervenţia administraţiei Bush împotriva regimului talibanilor (aflat la putere între 1996 şi 2001), acţiune determinată de atentatele de la 11 septembrie 2001, marile speranţe de reconstrucţie în Afganistan încă sunt la acest stadiu. Mai înainte de orice, insurecţia talibanilor, despre care se zice mereu că este pe punctul de a fi lichidată, se consolidează şi devine tot mai dură.

„Lunea neagră” – 7 iunie 2010 – este una dintre mărturiile indeniabile. În paralel, de la faţa locului, ziariştii remarcă faptul că, în rândul populaţiei, descurajarea câştigă tot mai mult teren, iar sentimentul eşecului îi cuprinde pe tot mai mulţi. Este tot mai evident că soluţia adevărată şi durabilă nu va fi cea militară, ci politică.

Dar cine şi cum va ajunge la ea? Este principala întrebare care se pune în 2010, când s-au consemnat primele gesturi semnificative în acea reuniune a Jirga păcii, însă mai e foarte mult până departe, iar istoria afgană recentă o dovedeşte cu prisosinţă.