Alain Altinoglu: „Înveţi în fiecare zi, faci greşeli şi tragi concluzii”

Anul 2015 se anunţă deosebit de fast pentru pianistul şi şeful de orchestră francez. Abia ieşit dintr-o nouă producţie cu Manon Lescaut, la München, care a fost foarte bine primită, dirijează, începând din 15 ianuarie, reluarea operei Don Giovanni, pusă în scenă, la Opera Bastille, de Michael Haneke. Şi, mai ales, vara viitoare îşi va face succesiv debutul la Covent Garden din Londra, din nou cu Don Giovanni, apoi la Festivalul de la Bayreuth, cu Lohengrin, adăugându-şi numele pe lista foarte redusă a dirijorilor francezi invitaţi pe „Colina verde”.

În afara activităţii de dirijor, este şi profesor la Conservatorul Naţional Superior de Muzică şi Dans din Paris, unde predă, din septembrie 2014, la clasa de dirijat, catedră pe care o împarte cu violonistul Philippe Aïche, care dirijează şi el. Anul acesta, Alain Altinoglu are 9 studenţi veniţi din întreaga regiune pariziană.

Alain Altinoglu este foarte legat de Conservatorul din Paris, unde a studiat încă de tânăr în clasa de acompaniament vocal, când a descoperit un repertoriu despre care nu ştia mai nimic, cel al cântului. Ca pianist, de exemplu, cunoştea, aşa cum îi mărturisea jurnalistului Michel Parouty de la revista Opéra, Barcarola de Fauré, dar habar nu avea de La Bonne Chanson.

Cum la acea vreme nu exista internetul, a petrecut ore întregi la mediatecă pentru a citi partituri şi teze.

„În marea clasă de acompaniament, mă ocupam cu transcrierea partiturilor de orchestră pentru pian. La 12 ani scrisesem deja o versiune a Pastoralei lui Beethoven la patru mâini, pentru a o putea cânta împreună cu sora mea, dar într-o zi mi-am dat seama că Liszt o transcrisese deja… şi mult mai bine decât mine!”

A realizat în urma acestei preocupări problemele specifice ale diferiţilor instrumentişti şi a înţeles ce aşteaptă o orchestră de la dirijor.

A predat apoi, timp de 10 ani, la clasa de ansamblu vocal. Anul trecut, Bruno Mantovani i-a propus să susţină un master class, cerându-i apoi să susţină şi cursurile.

Nu se gândise să devină dirijor. „Îmi petreceam timpul transcriind şi cântând la pian. Pentru a-mi câţtiga existenţa, am făcut o mulţime de lucruri, am fost chiar co-repetitor pentru operete la mici companii. În paralel, Academia Secolului XX, pe care o conducea Pierre Boulez, a fost pentru mine o poartă deschisă spre muzica contemporană. Toate acestea au făcut ca, treptat, să se vorbescă despre mine”.

Pasiunea pentru muzică s-a datorat familiei. Mama lui Alain Altinoglu era profesoară de pian, iar el a învăţat notele înainte de a şti să citească. De aici şi nevoia lui de a reveni la pian. Pentru că, afirmă el, „un dirijor nu este în contact direct cu sunetul: are o mare influenţă asupra lui, îl creează, dar nu este ca un instrumentist”.

Întrebat dacă ar fi putut face o carieră ca pianist, Alain Altinoglu a mărturisit: „Poate, dar viaţa a decis altfel. Când eram încă adolescenţi, am întâlnit-o pe Nora Gubisch, care, mult mai târziu, a devenit soţia mea; ea era pianistă la clasa lui Catherine Collard. Într-o zi, Nora m-a anunţat că va intra la Conservator, nu pentru a-şi continua studiile de pian, ci pentru a cânta. Am acompaniat-o la primul lied din Myrthen de Schumann şi la o arie din Carmen. Aşa am descoperit ce înseamnă o voce… şi încă ce voce!”.

Alain Altinoglu a fost co-repetitor şi la Opera Bastille, dar în secret. Printre altele, a lucrat împreună cu Katia Kabanova la Război şi Pace, dar şi cu Gary Bertini pentru premiera mondială Salambô, de Philippe Fénelon, în 1998. La acel moment dorea să devină dirijor. Colaborase cu Pierre Boulez, cu Georges Prêtre…

O cotitură în viaţa muzicianului a fost o repetiţie din 2001 la K…, noua operă a lui Philippe Manoury. A primit un telefon şi a aflat că soţia lui Dennis Russell Davies era pe cale să nască, iar dirijorul îşi anulase participarea la repetiţie. A accepat să-l înlocuiască şi după două ore şi jumătate se afla în faţa Orchestrei Operei Naţionale din Paris, fără să fi urmat măcar o oră de dirijat. Cunoştea partitura pe dinafară, dar se temea să nu producă vreo încurcătură. Totul s-a petrecut însă bine. „Am încercat senzaţii pe care nu le avusesem niciodată. Atunci a început. În acea zi… Crezi că asemenea poveşti se petrec numai în romane, dar iată dovada că nu”.

Alături de Martha Argerich

Începând din 2002, adirijat reprezentaţiile studenţilor Conservatorului, începând cu Die Zauberflöte.

Când Jean-Claude Malgoire i-a propus să dirijeze Don Giovanni, a trebuit să lucreze cu orchestra care cânta pe instrumente de epocă. A început apoi să fie invitat de diferite teatre franceze din Rouen, Reims, Dijon…

Un rol important l-a avut din nou o înlocuire. Era vorba despre Perelà de Pascal Dusapin, la Montpellier, în mai 2003. Cu trei luni înainte, James Colon asigurase premiera mondială la Opera Bastille, iar Altinoglu fusese asistentul lui. Era deci singurul care cunoştea partitura când dirijorul şi-a anulat participarea. L-a înlocuit şi a fost realizată şi o înregistrare a operei la Casa Naïve.

Punerea în scenă îi aparţinea lui Peter Mussbach, care era atunci „Intendent” la Staatsoper Unter den Linden din Berlin. Acesta i-a vorbit despre Altinoglu lui Daniel Barenboim, care a dorit să-l audieze. Cei doi pregăteau Dama de pică, cu Placido Domingo şi Angela Denoke. Şi i-au propus să dirijeze o scenă. Cum Altinoglu nu cunoştea lucrarea, au căzut de acord să dirijeze Preludiu la Cântăreţii din Nürnberg, la StaatsKapelle din Berlin. Mulţumiţi, cei doi i-au oferit mai multe spectacole la Staatsoper: Maria Stuarda, Faust… Atunci a început cariera internaţională a dirijorului care îşi învăţase meseria din mers. Altinoglu consideră că acesta este un avantaj. „Este cea mai bună dintre şcoli; înveţi în fiecare zi, faci greşeli şi tragi concluzii. Să fii dirijor este o meserie; în orice moment apar probleme: tenorul nu intră cum trebuie, trompeta sună prea puternic… Trebuie să găseşti soluţii pe moment fără să pierzi din vedere firul interpretării…”

Observând sala

Interesul pentru muzica contemporană este intens. În martie anul acesta, va dirija la Zürich premiera mondială cu Rote Laterne, o operă de Christian Jost, după romanul Epouses et concubines de Su Tong, adaptat deja pentru ecran de Zhang Yimou. Jost este un compozitor german. „Este indispensabil să apărăm muzica timpului nostru cu condiţia ca proiectul să fie coerent şi de înalt nivel. Dacă o operă este cu adevărat de calitate, ea va traversa timpul”, consideră Alain Altinoglu.

Întrebat dacă repertoriul lui a evoluat, dirijorul a răspuns: „Aproape că nu mai dirijez bel-canto; munca unui dirijor, în acest caz precis, este în primul rând cea a unui acompaniator, deci, dacă trebuie să aleg între un Donizetti şi un Richard Strauss n-am nicio ezitare. Bel-canto-ul este făcut pentru voci, trebuie să ai cântăreţi adecvaţi şi aceasta este din ce în ce mai dificil în zilele noastre când, urmare a difuzării în direct a spectacolelor în cinematografe, aparenţa fizică şi imaginea au căpătat un loc considerabil. În asemenea măsură încât vizualul riscă să dăuneze muzicii. La Montpellier, când eram «prim dirijor invitat», dirijam două sau trei opere pe an şi cinci sau şase concerte; vara, în timpul festivalului, erau pe afiş opere rare, ca Fiesque de Edouard Lalo sau Wuthering Heights de Bernard Herrmann. Asta mi-a permis să-mi lărgesc câmpul de activitate, să fac numeroase descoperiri. Cum sunt curios din fire, experienţa m-a pasionat”.

Împreună cu soţia sa, Nora Gubisch

Recent, Alain Altinoglu a dirijat Manon Lescaut la München. A fost primul său Puccini. În plus, în adolescenţă adora romanul abatelui Prévost şi cunoaşte foarte bine Manon de Massenet. Opera avea iniţial o „distribuţie de vis”, cum o numeşte el, cu Anna Netrebko şi Jonas Kaufmann în rolurile principale. Dar regizorul Hans Neuenfels avea prejudecăţile sale şi, în final, Anna Netrebko a plecat şi a fost înlocuită cu Kristine Opolais. Dirijorul este la a cincea întâlnire cu Jonas Kaufmann, ale cărui versatilitate şi capacitate de adaptare la diferite repertorii nu încetează să-l uimească. Ca şi dicţia lui, fie în italiană, fie în franceză. În ceea ce priveşte vocea, Altinoglu consideră că aceasta evolueză neîncetat şi devine din ce în ce mai italiană.

Cuvinte nu tocmai laudative are dirijorul pentru star sistemul care apare din ce în ce mai pregnant şi în lumea liricii.

Se constată, consideră el, că se creează o adevărată isterie, asemănătoare cu cea de la meciurile de fotbal şi fenomenul poate dăuna cântăreţilor dacă sunt prost anturaţi şi sfătuiţi. Dar şi publicului care, în goana după staruri, riscă să uite muzica.

Alain Altinoglu dirijează mult în străinătate şi s-a întâlnit cu diverse modalităţi de lucru cu orchestra, unele uşor frustrante. „La Teatro Colon din Buenos Aires, de exemplu, mi s-a spus că dispun de 12 repetiţii cu orchestra, ceea ce mi s-a părut mult. De fapt, fiecare dintre ele era precedată de o reuniune sindicală şi în final timpul de lucru era redus”. La München şi la Viena, pentru fiecare producţie nouă dirijorul lucrează cu două orchestre diferite. La Viena „am avut experienţa unui Don Carlos epic, cu o Eboli înlocuită cu o tânără care nu interpretase niciodată rolul, un Filippo I care şi-a pierdut vocea, dar a rezistat până la antract, un Don Carlos devenit brusc afon şi care nu avea dublură… Totul s-a terminat cu baritonul şi soprana cântându-şi ultimele arii în versiune de concert!”.

În afara profesiei de dirijor, Alain Altinoglu a înregistrat mai multe piese cu Nora Gubisch, alături de care a apărut şi în recital.

În anii următori, dirijorul ar dori să se consacre mai puţin operei pentru a reechilibra lucrurile, dar şi din motive familiale. Acum asigură o producţie la New York şi va trebui să petreacă acolo cel puţin opt săptămâni. Va debuta apoi în concerte simfonice cu Wiener Philharmoniker, cu Orchestra Simfonică a Radioului din Bavaria, cu London Philharmonic Orchestra şi este invitat şi de marile orchestre americane din Chicago, New York, Cleveland, Boston…

Dar evenimentul anului va fi pentru el Lohengrin la Festivalul de la Bayreuth. „Vara trecută m-am dus acolo ca să-mi fac o idee despre ce mă aşteaptă. Am ocupat un scaun rezervat invitaţilor în fundul fosei pentru orchestră. La New York, James Levine mi-a dat câteva sfaturi. Dar la faţa locului mi-am dat seama de amploarea dificultăţilor, a echilibrului delicat între fosă, scenă, felul în care se propagă sunetul…”

În sfârşit, în agenda lui se află şi o Carmen, cu Nora Gubisch şi primul lui Evgheni Oneghin.

„Tot ce visam se realizează şi dacă mi se va propune şi Wozzeck sau Inelul, fericirea mea va fi completă. Dar, cum îl ador şi pe Johann Sebastian Bach, n-aş ezita o secundă dacă mi s-ar cere să dirijez Johannes Passion”, mărturiseşte el cu umor şi un grăunte de autoironie.