Alexandru Satmary: o viață artistică

 „Moștenitor al unui nume mare, al unuia din cei patru mai însemnați artiști români din secolul XIX, Satmary nu-și trădează originea” consemna profesorul și istoricul de artă George Oprescu în studiul dedicat pictorilor din familia Szathmáry – tatăl și fiul.

Alexandru Satmary s-a născut în jurul anului 1871 (data este incertă, fiind astfel sugerată de soție; alte variante au fost 1870, la scriitorul Adrian Maniu în 1935, respectiv 1872, conform diplomei de absolvire a Școlii de Belle Arte din București). Diferențiindu-se în subiectele și tehnicile preferate de arta înaintașului său, Carol Popp de Szathmáry, însă nu în spirit de revoltă, ci prin caracterul distinct al personalității sale, Alexandru a ales totodată schimbarea grafiei numelui. Explicația pe care o oferă Oprescu este aceea că numele devenea astfel mai apropiat de o variantă românească decât cea de origine maghiară.

Un romantic interiorizat în creația artistică, precum și în viața de zi cu zi, tânărul și-a pierdut tatăl de timpuriu, fiind crescut de mama sa, Ana, născută Bottger, cea de-a doua soție a lui Szathmáry. Acesta a avut însă șansa să îl privească la lucru atât pe bătrânul maestru, dispărut la o vârstă înaintată, precum și pe Nicolae Grigorescu (care a lucrat într-unul din atelierele lui Szathmáry din Strada Enei), cât și pe Ion Andreescu, Theodor Aman și Gheorghe Tattarescu. Educația artistică și-a început-o așadar în casa părintească, continuând cu o instruire oficială în cadrul școlii de arte bucureștene între 1892 și 1895, precum și la Paris. Pentru o scurtă perioada, el s-a aflat la Academia din Munchen, fără ca această ședere să fi produs efecte serioase asupra operei sale.

Desprinzându-se de influența grigoresciană resimțită în anii debutului, spre 1900, Satmary s-a remarcat de-a lungul carierei sale îndeosebi grație picturilor înfățișând interioare de biserici și mănăstiri sau ale propriilor locuințe și ateliere. Un loc de și mai vădită importanță îl ocupă însă peisajele dobrogene, artistul fiind supranumit descoperitorul Balcicului. Aceasta deoarece, în urma războiului balcanic, care aducea României alipirea Cadrilaterului la Dobrogea, pictorul explora noul spațiu cultural și geografic cu bicicleta (!), fiind fascinat de oamenii și obiceiurile lor, de arhitectură și de mare.

Una dintre aceste vederi, „Stradă din Dobrogea”, se păstrează în cadrul colecției de artă plastică a Muzeului Nicolae Minovici. Lucrată pe carton în culori de ulei, într-o gamă caldă, stinsă, sub influența motivului privit în plein-air, pictura surprinde o prăvălie protejată de umbra unui copac înalt, ce domină compoziția. Interesul plastic constă în captarea raportului dintre lumină și umbră, prin intermediul variațiilor de tonuri și gradațiilor de valori.

În colțul din dreapta jos al lucrării, regăsim o inscripție datorată Ortansei Satmary: „Tabloul acesta este pictat de soțul meu, Alexandru Satmary”. În tinerețe, Ortansa a jucat pe scena Teatrului Antoine din Paris, alăturându-se totodată mișcării feministe din Franța, alături de Nelly Roussel, Marguerite Durand ș. a. La noi în țară, aceasta a pus bazele Teatrului antic în aer liber în anul 1911, la Sinaia, reprezentațiile fiind ulterior organizate la Constanța și Arenele Romane din Parcul Carol, București. Căsătorită în 1910 cu literatul Auguste Achaume, artista se afla acum la ce de-al doilea mariaj. Cuplul a locuit la București, în casa din Strada Enei, mult vizitată și renumită pentru plăcuta amenajare cu mobile vechi de familie, tablouri ale marilor maeștri, porțelanuri rare și covoare, precum și în vila de la Balcic.

Spirit solar, artistul avea un dar rar în perceperea luminii, surprinzând felul în care aceasta se răspândește asupra obiectelor, modificând astfel tonuri. Totodată, Alexandru Satmary s-a remarcat ca restaurator al tablourilor unor artiști străini și români, fiind pasionat de înțelegerea tehnicilor picturale specifice fiecărui maestru. De aceea, a fost consultat și în calitate de expert. Colecționar, sportiv (aspect de mare noutate la acea vreme, atât în rândurile artiștilor cât și ale întregii societăți), fire meditativă și interiorizată, Satmary a fost un crescător de animale… exotice: șerpi, bufnițe, maimuțe și arici. A mai fost atras de decorul de teatru, de designul bijuteriilor și mobilier. S-a stins timpuriu, în 1933, în plină putere creatoare, lăsând în urmă o operă de dimensiuni reduse, însă de înaltă calitate.

Articol scris de Mădălina Manolache, muzeograf  Muzeul Nicolae Minovici, secția Antropologie Urbană,  Muzeul Municipiului București

Surse:

Cecilia Cuțescu-Storck, „Sora mea, Ortansa și Teatru Antic”, în Fresca unei vieți, Editura Vremea, București, 2006, pp. 278-283.

George Oprescu, „Pictorii din familia Szathmáry”, în Analecta, 1943, nr. 1, pp. 37-96.

Muzeul Național de Artă al R. S. R, Galeria națională, Ghid, Editura Meridiane, București, 1965.