Anarhia, noua ordine mondială

Grecii au fost cei care au deschis ochii umanităţii asupra conceptului de democraţie. Ei ne-au învăţat cum să ne organizăm şi să funcţionăm ca o republică şi care sunt adevăratele standarde morale care, în mod obligatoriu, trebuie să definească orice om de stat.

Astăzi, la aproape două milenii şi jumătate, Socrate, care a preferat moartea renunţării la înaltele sale principii, se zvârcoleşte neostoit în mormânt când priveşte drama urmaşilor săi. De fapt, nu cred că-l rabdă nemuritorul lui suflet să mai vadă una ca asta. Se plimbă agale prin Câmpiile Elizee, total decis să uite că a poposit preţ de o viaţă pe această planetă ingrată şi incultă.

În acelaşi timp, grecii mileniului trei par mai hotărâţi ca oricând să renunţe la democraţie şi la toate prostiile astea cu voinţa poporului suveran. În realitate, ele n-au condus la nimic bun. Doar un ideal la care tind asimptotic, un permanent dus cu zăhărelul, la adăpostul căruia guverne după guverne, politicieni după politicieni au devalizat resursele naturale, au pornit cruciade şi războaie de cotropire, au îngrăşat marile corporaţii şi instituţii financiare, totul cu multe jertfe umane şi îndatorarea a nenumărate generaţii viitoare.

Confruntaţi, în final, cu realitatea crudă, grecii au pus mâna pe pietre, bâte, sticle, molotoave, au blocat drumurile, au întrerupt alimentarea cu combustibili, au distrus magazine, proprietăţi, maşini, şi cam tot ce se afla în calea urgiei lor. Grecii au ajuns la concluzia că e mai bine să radă din temelii întreaga lor organizare statală construită în atâtea zeci de veacuri şi, cu voia Domnului, fie să reconstruiască întreaga societate, cărămidă cu cărămidă, fie să dispară cu totul. Turiştii au vituperat, dar, cumva, le-au înţeles disperarea. Iau aminte.

Asemena lor sunt şi alte popoare europene. Spaniolii au probleme cu zonele separatiste, iar milioanele de şomeri cu diplomă, care taie frunză la câini, zic gracias dacă prind vreun post de chelner sau vânzător ambulant pe timpul sezonului estival. Italienii sunt strangulaţi de guvernarea, cu accente mafiote, a lui Berlusconi, alienaţi de veşnicele scandaluri, controlul mass-media şi lipsa de viziune politică. Francezii sunt sătui până peste cap de tumultuosul Sarkozy, cu poveştile lui amoroase cu foste fotomodele, cu acuzele de luare de mită de la marii corporatişti cu tentacule în lumea politică şi de xenofobia lui făţişă, nedemnă de naţiunea care l-a dat lumii pe Voltaire. Nici măcar nemţii n-o duc prea bine, cu tendinţele lor neonaziste tot mai pregnante, care pun în dificultate imaginea guvernului doamnei cancelar Merkel.

Numitorul lor comun constă în lipsa de perspectivă a generaţiei tinere. Jocurile sunt făcute, structura socială este atât de etanş închisă în faţa lor încât nu mai au loc în propria comunitate. Imigranţii, care fac munca cea mai umilă (pe care ei înşişi nu s-ar înjosi s-o facă), sunt doar ţapii ispăşitori ai eşecului social. Extraordinarul progres tehnologic din ultimul secol, cel mai mare salt al umanităţii, nu a atras după el şi un similar salt calitativ în conştientul colectiv. Digitalizarea şi globalizarea au devenit o realitate palpabilă de vreo 20 de ani, timp în care stilul de viaţă s-a schimbat fundamental. Mulţi se simt redundanţi, neadaptaţi la o evoluţie atât de brutală a lucrurilor. Umanitatea, în ansamblul său, pur şi simplu nu ştie ce să facă cu atâta progres.

Pentru că, în pofida lui, încă nu reuşim să ne ridicăm la înălţimea lumii pe care a proiectat-o pentru noi strămoşii noştri, mai înţelepţi şi mai demni.

În aceste condiţii, grecii au dreptate. Numai un cutremur puternic poate să revigoreze ordinea lucrurilor. Numai o revoluţie ca aceea franceză poate să rupă toate legăturile bolnăvicioase dinăuntrul structurilor sociale. Capitalismul e pe moarte, reanimat doar de „pachetele de stimulare” şi de schemele fianciare piramidale ale marilor bănci şi instituţii monetare. Este nevoie de un nou sistem de relaţii economice, unul în care clasa de mijloc este puternică şi predominantă, unde voinţa populară este prevalentă. Desigur, cu condiţia ca poporul să aibă voinţă. Europa mileniului trei va trebui să dea un semnal de schimbare cât de curând sau să dispară cu totul, într-o implozie de proporţiile big bang-ului.

Este o poveste cu „va urma”.