Anchetarea lui Vâlcov-consecinţă a Protocolului PÎCCJ-SRI

Ştirea că Darius Vâlcov este urmărit penal pentru publicarea pe Facebook a Protocolului secret dintre PÎCCJ şi SRI a fost preluată de toată presa fără ca vreun jurnalist să se întrebe dacă nu cumva sîntem în faţa unui nou şi grav abuz al instituţiilor statului. O fi Vâlcov PSD-ist, dar asta nu trebuie să ne întunece minţile tuturor.

Să recitim ştirea Mediafax: „Reprezentanţii DIICOT au precizat, pentru MEDIAFAX, că procurorii au început ancheta in personam privind publicarea pe Facebook a protocolului dintre PICCJ şi SRI de către Darius Vâlcov. Fapta cercetată este divulgarea secretului care periclitează securitatea naţională. Dosarul a fost deschis în urma unei sesizări a SRI”.

Helăăău! Ne-am prostit cu toţii? Cum adică? Darius Vâlcov a publicat un Protocol secret ilegal dintre PÎCCJ şi SRI, iar PÎCCJ, la sesizarea SRI, îl anchetează pe cel care a făcut dezvăluirea, în loc să-i ia la întrebări pe cei care au semnat acel Protocol ilegal, adică pe Augustin Lazăr şi Eduard Hellwig?

Cine nu are memoria scurtă îşi aminteşte că Protocolul postat de Darius Vâlcov a fost încheiat în anul 2016, cu puţin timp înainte de alegeri, el înlocuind celebrul Protocol din 2009. Prin Protocolul din 2016 s-a încercat „legalizarea” acelor echipe mixte formate din procurori şi ofiţeri SRI, ceea ce, potrivit CCR, înseamnă încălcarea Constituţiei, a legilor Justiţiei şi a Codului de procedură penală!

Şi atunci, cum să fie anchetat cel care l-a făcut public, indiferent din ce surse l-ar fi avut, din moment ce o asemenea dezvăluire este în interesul public major, fiind vorba despre drepturile şi libertăţile omului şi despre încălcarea legii de către instituţiile statului? Cum e posibil aşa ceva?

CE SPUNE CEDO ÎN CAZURI SIMILARE DE DIVULGAREA A UNOR INFORMAŢII SECRETE?

Pe această temă, a publicării unor documente secrete, legislaţia prevede că sarcina protejării lor revine exclusiv celor care le deţin şi care au obligaţia să asigure confidenţialitatea lor. Există chiar numeroase decizii ale CEDO în această privinţă, prin care interesul public primează înaintea unei legislaţii excesiv de secretoase.

Astfel, chiar atunci cînd a fost vorba despre publicarea unor informaţii militare din teatrele de război, cum a fost cazul cu jurnalistul Ovidiu Ohanesian, CEDO a făcut precizări pe care procurorii din Cazul Vâlcov ar fi trebuit să le cunoască şi să ţină cont de ele. Reproducem cîteva dintre acestea:

– „În primul rând, C.E.D.O. subliniază că prezenta cauză diferă de alte cauze similare referitoare la divulgarea informațiilor secrete militare prin faptul că reclamantul nu era membru al forțelor armate care să aibă ,,sarcini” și ,,responsabilități” specifice.

– Relativ la interesele pe care autoritățile naționale au căutat să le protejeze și repercusiunile în circumstanțele prezentei cauze, C.E.D.O. subliniază (paragr. 89) că trebuie să se stabilească dacă acțiunile reclamantului erau, la momentul relevant, de natură să cauzeze ,,prejudicii considerabile” securității naționale.

– C.E.D.O. precizează, de asemenea, că reclamantul nu a obținut informațiile în cauză prin mijloace ilegale, iar ancheta nu a demonstrat că a căutat în mod activ să obțină astfel de informații. De asemenea, trebuie remarcat faptul că informațiile în cauză au fost deja văzute de alte persoane înaintea reclamantului.

– Statele trebuie să își organizeze serviciile și să-și instruiască personalul astfel încât să se asigure că nu sunt divulgate informații confidențiale.

– C.E.D.O. notează că după declasificarea documentelor în cauză și constatarea procurorului că acestea erau depășite și că nu ar putea pune în pericol securitatea națională, decizia de a impune sancțiuni împotriva reclamantului ar fi trebuit să fie mai bine cântărită.

– Având în vedere cele de mai sus, C.E.D.O. consideră că măsurile luate împotriva reclamantului nu au fost în mod rezonabil proporționale cu scopul legitim urmărit, având în vedere interesele unei societăți democratice în asigurarea și menținerea libertății presei și, în consecință, a fost încălcat art. 10 din Convenție”.

Dacă în cazul unor informaţii militare, care, teoretic, au mai mari şanse să fie legate de securitatea naţională, CEDO spune foarte clar că instituţiile statului răspund de păstrarea în siguranţă a documentelor secrete, cu atît mai mult cînd este vorba despre un Protocol ilegal, demascarea lui în spaţiul public nu are de ce să ducă la acuzarea celui care îl publică, indiferent ce statut are acesta, căci devoalarea unui document secret care este ilegal şi naşte prejudicii grave libertăţii şi drepturilor oamenilor nu poate fi considerată infracţiune!

De asemenea, în această Decizie CEDO se spune că, din moment ce documentele publicate au fost ulterior declasificate, ”decizia de a impune sancțiuni împotriva reclamantului ar fi trebuit să fie mai bine cântărită”, iar concluzia este că „având în vedere interesele unei societăți democratice în asigurarea și menținerea libertății presei și, în consecință, a fost încălcat art. 10 din Convenție”!

De altfel, chiar Legea nr. 182 din 12 aprilie 2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, precizează explicit la art. 24, pct. 5:

„Se interzice clasificarea ca secrete de stat a informaţiilor, datelor sau documentelor în scopul ascunderii încălcărilor legii, erorilor administrative, limitării accesului la informaţiile de interes public, restrîngerii ilegale a exerciţiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezării altor interese legitime”!

Or, acel Protocol secret dintre ÎCCJ şi SRI tocmai asta face: încalcă flagrant prevederile legii, deci Protocolul nu putea fi clasificat!

Din păcate, autorităţile de la noi nu-şi amintesc că anul trecut România a fost condamnată la CEDO pentru arestarea şi condamnarea jurnalistului Marian Gîrleanu pentru divulgarea unor „secrete”  şi continuă să-şi exercite puterea prin astfel de anchete abuzive.

Sigur, Darius Vâlcov nu este jurnalist, dar asta nu schimbă deloc datele problemei, căci postarea pe Facebook a acelui Protocol secret dintre PÎCCJ şi SRI a dus la o amplă dezbatere în spaţiul public, în urma căreia Procurorul general Augustin Lazăr, semnatarul acelui Protocol, a fost subiectul revocării sale de către Ministrul Justiţiei!

Dacă Darius Vâlcov n-ar fi publicat acel Protocol secret dintre SRI şi PÎCCJ, şi astăzi procurorii ar face în continuare echipe mixte cu ofiţerii SRI în anchetele penale, ceea ce, aşa cum spune CCR, este total ilegal!

P.S. În urmă cu două luni, am fost singurul jurnalist prezent la Curtea de Apel Bucureşti, deşi acolo se judeca în contencios administrativ tocmai cererea Florinei Maior, prin care se cerea tocmai anularea acestui Protocol dintre SRI şi PÎCCJ. Am constatat astfel că, deşi şefii instituţiilor respective s-au dezis public de Protocol, desecretizîndu-l apoi oficial, avocatul SRI şi al PÎCCJ au vorbit practic în cor, avînd aceeaşi poziţie, susţinînd că Protocolul dintre SRI şi PÎCCJ ar fi legal! Deci, ce-am făcut, măi, nene, măi? O luăm de la capăt cu Protocoalele şi îi anchetăm pe cei care le-au devoalat?