Andrei Marga: Viitorul universității

Cu noua sa carte, volumul Viitorul universității (Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2020, 352 pag.), profesorul Andrei Marga duce mai departe ampla sa examinare a educației din cultura noastră. Publicăm coperta cărții și un fragment de Prefața autorului.

„În 1993, am preluat Rectoratul Universității Babeș-Bolyai, după ce funcționasem ca decan (1990-1992) și prorector (1992-93). Vremurile erau de reformă, ceea ce am și gândit imediat și am inițiat și organizat. Apoi, împreună cu mulți colegi, am și realizat reforme, în orice răspundere am exercitat.

Preluând Rectoratul am procedat la reforma universității clujene, după ce, ca decan și, apoi, prorector, angajasem multe inițiative. În fiecare ipostază am venit cu un program elaborat sistematic de schimbări. Mi-a repugnat totdeauna să ocup funcții publice fără ca cei din jur să cunoască ce am de gând să fac. Pregătirea pe parcurs mi-a rămas străină.

În cursul a ceea ce avea să devină cel mai lung rectorat din istoria universității clujene, am schimbat Universitatea Babeș-Bolyai sub aproape toate aspectele. Datele schimbărilor sunt prinse în volumele mele După cincisprezece ani. Fifteen Years After. 1993-2004, 2008-2012 (Cluj University Press, 2011) și Anii înnoirii. Reforma Universității clujene 1993-2012 (Tribuna, Cluj-Napoca, 2014), încât cel interesat le poate examina în detalii.

În toți anii de după 1989 m-am pronunțat, adesea împotriva curentului, în favoarea reformelor radicale de despărțire de trecut, iar presa timpului oferă bogate mărturii. Prima aducere în Aula Magna a liderilor țărăniști, deveniți crești-democrați sub Corneliu Coposu, după lunga lor reprimare, a fost la Universitatea clujeană, în 1994. După alegerile din 1996, am fost invitat de Convenția Democratică să fac parte din primul ei guvern, dar, fiind într-un stagiu de cercetare la National Endowement for Democracy (Washington DC), pentru scrierea unei cărți, am venit ceva mai târziu în guvern.

Odată devenit ministru al educației naționale, am lansat programul „Reformă acum!” și l-am pus în aplicare. Educația din România a făcut prin acest program tranziția de la socialismul răsăritean la societatea deschisă a începutului de mileniu. „Educația și formarea profesională” au format, de altfel, și primul capitol de negociere a aderării României la Uniunea Europeană, care s-a putut încheia de țara noastră (deja în mai 2000).

Datele reformei comprehensive a educației pe care am condus-o, care a avut privilegiul de a fi fost dirijată din minister de o echipă excelent calificată, cea mai calificată de până acum, sunt cuprinse în volumul meu Anii reformei 1997-2000 (EFES, Cluj-Napoca, 2006), încât oricine la poate examina. Sunt sincer recunoscător, cum am mai spus, acestei echipe.

Pe traseul profesurii, al rectoratului și al ministeriatului meu la educația națională am căutat și am avut ocazia întâlnirii cu cei mai mari gânditori ai lumii și a unor discuții fructuoase, extrem de instructive pentru mine. Am avut prilejul conlucrării cu rectorii sau președinții celor mai bune universități din lume. Am avut cooperări îndeaproape cu miniștrii educației ai SUA, Germaniei, Franței, Italiei, Chinei, Rusiei, Ungariei, Poloniei și ai altor țări.

Am dorit să cunosc experiențele cele mai avansate din lume și m-am străduit să-mi îndeplinesc dorința. De pe platourile performanțelor înalte abia începem să înțelegem lumea.

Nu am avut doar succese. Devenind, fără să concurez pentru funcție, căci nu era în proiectul meu de viață, președinte al PNȚCD, nu am putut concilia divergențele acerbe ale unor lideri care pierduseră dramatic alegerile din 2000 și am demisionat, cu toate că sprijinul creștin-democrației internaționale de la acea oră a fost deplin. Situația din România deteriorându-se, am acceptat, la solicitarea liderilor liberali, să-i sprijin și să mă înrolez din nou. S-a ajuns la victoria în alegeri din 2004, dar curând s-a văzut că regimul de atunci ia calea unui autoritarism incult și penibil, încât m-am dat la o parte, alături de alți liberali.

Am concurat, la propunerea făcută de rectori francezi, la postul de rector al Universității Națiunilor Unite de la Tokyo, cu un proiect care m-a dus în finala de trei candidați (din Elveția, Australia, România) din birourile Secretarului General al ONU de la New York. Nu am putut concura contribuția financiară a țării câștigătorului.

Regimul de la București s-a răfuit curând cu cei ale căror opțiuni critice erau pe față adverse, adoptând, cu mâna unor veleitari avizi și necopți, legea din 2011. Prin aceasta, pe traseul inițiat de Mussolini, continuat de legionari și de comuniști în 1948, se trimiteau în pensie, cum declara un ministru ulterior, cam o mie de profesori universitari.

În această situație, am plecat în 2012 la Universitatea Ebraică din Ierusalim, pentru doi ani, urmând că continui, pe baza unui contract pe care îl semnasem, la Universitatea din Toronto. Am menținut legătura cu cei care în țară năzuiau la schimbarea regimului încât, la formarea guvernului din mai 2012, a trebuit să iau o decizie dificilă. Cu toate prevenirile mai multor cunoscători americani, germani, israelieni, care îmi spuneau „nu te duce cu băieții aceia!”, am acceptat să preiau ministerul afacerilor externe de la București, cu argumentul „vreau să servesc țara pentru izbăvirea de regim!”. Mă întreb și astăzi ce știau și de unde știau acei cunoscători realitatea. Ei au avut dreptate.

Nu mă gândesc la invențiile biografice și mizeria ce s-au creat mai ales după ce m-am pronunțat public, ca ministru de externe, pentru înlocuirea președintelui țării. O pățiseră și alții și erau de așteptat într-o bătălie cu asemenea miză, chiar dacă și deciziile parlamentului și referendumul cu peste douăsprezece milioane de votanți pentru demiterea președintelui confirmau poziția pe care mă situam.

Mă gândesc la ceea ce a urmat, după vizite oficiale reușite la Bruxelles, Chicago, Ierusalim, Paris, Kuweit și în multe alte locuri. Pe de o parte, în mod neașteptat, în coaliția social-liberală din 2012, au apărut fisuri – liderul social-democrat vâna miniștri liberali. Iar liderul liberalilor a fost paralizat când, după suspendarea președintelui, a ajuns interimar la Cotroceni, încât, cu toate eforturile pe care le făceam la minister, nu s-a putut contrabalansa ofensiva serviciilor secrete, care au distribuit falsuri la Washington și Berlin, mai ales că la ministerul justiției se făceau declarații nechibzuite, ce au putut fi luate ca pretexte.

Totul a culminat cu faptul că am primit invitații de vizite la Washington, Moscova, Beijing și Seul, în ultimele două capitale cu primiri programate la cel mai înalt nivel. Primul ministru de atunci mi-a spus că vrea să fie el primul în aceste două capitale și mi-a anulat vizita deja organizată. În aceste condiții, am plecat din guvern.

Eram decis să închei implicarea în politica guvernamentală. Fiind în Germania, în căutarea unei soluții în materie de angajare profesională, am primit, însă, vestea că Senatul României m-a ales să conduc ICR. Nu mă interesa jobul, cel puțin din motivul că știam că este un braț al noii Securități, ceea ce s-a confirmat din plin în contextul suspendării președintelui țării.

De altfel, eram de părere că reprezentarea internațională a culturii române trebuie făcută cu totul altfel, bazată adică pe valoare, nu corupt și pe bani. Am explicat aceasta într-o carte ce conține programul meu de schimbări și acțiunile pe care le-am întreprins (Sincronizarea culturii române, Tribuna, Cluj-Napoca, 2014). Nu am vrut, însă, să fac rău, liderilor liberali de atunci, mai existând speranța unei relansări la președinție a candidatului liberal al momentului, și am acceptat. Dar impresiile inițiale s-au confirmat, iar când am văzut că nu există nici la guvern intenția de a însănătoși instituția, am demisionat fără nici cel mai mic regret.

M-am manifestat continuu ca o persoană avidă să învețe și să caute soluții, ambițioasă să aplice, fie și în împrejurări ostile, ceea ce duce înainte. Ca cel mai ales rector din România de pînă acum în organisme universitare internaționale, am participat la multe reuniuni decisive pentru evoluția universităților, am învățat și am învățat să pot aduce la rândul meu contribuții în spațiul internațional.

Fructele învățării și travaliului se pot vedea în volumele care împreună constituie, la orice comparație, ceea ce nu era în intenția mea – cea mai extinsă operă de analiză a educației din cultura română. Volumele Universitatea în tranziţie, 1996; Educația în tranziție, 1998; University Reform Today,2005; Bildung und Modernisierung, 2005; Challenges, Values and Vision. The University of the 21st Century, 2011; Profilul și reforma universității clujene. Discursuri rectorale, 2011; Anii înnoirii. Reforma universității clujene, 2014; Universitatea veritabilă, 2015: Reforma modernă a educației, 2016; Educația responsabilă, 2019, și altele, împreună cu numeroase contribuții în volume și publicații internaționale compun această operă.

Am fost invitat, în timp, să predau la universități ca Ludwig Maximillians din München, Universitatea din Viena, Universitatea Paul Valery din Montpellier, Universitatea Ebraică din Ierusalim, Universitatea din București. Faptul mi-a sporit substanțial cunoașterea a ceea ce este de făcut în universități. Nu m-am lăsat niciodată în seama unei istorii liricoide a universității, sau a unui tehnicism de circumstanță, atât de răspândite în slăbuța cultură instituțională de astăzi de la noi, ci am căutat să traduc ideile și trăirile în concepte și acțiuni.

Toate acestea țin, însă, de trecut. Pe zi ce trece sporește în acuitate întrebarea: ce este de făcut cu universitățile în criza în care umanitatea a ajuns? Care este viitorul universității?

Ca profesor, prin rolurile pe care le-am îndeplinit, a trebuit să răspund la asemenea întrebări la începutul anilor nouăzeci și pe parcurs, pe cazul României. Dacă este să detașez reforma pe care am propus-o ca răspuns la prima întrebare și configurarea viitorului universității pe care l-am apărat, atunci aș spune că am înregistrat prin acțiunile mele, cum arhivele confirmă la orice investigație, o sincronizare energică a tradiției și, ceea ce se poate spune cu egală justificare, o fructificare a tradiției viabile pe fondul adus de era libertăților, globalizării și informatizării.

Sincronizarea am privit-o mereu printr-o prismă formată la ideea totalității, cu care Hegel a familiarizat multe generații, ca modernizare cuprinzătoare. Dintr-un anumit punct de vedere, teoria modernizării este și nucleul concepției și analizelor mele.

Din teoria modernizării am derivat cel puțin două consecințe metodologice: receptivitatea la ceea ce este cel mai recent nivel al dezvoltării și considerarea unui domeniu – cum este aici cel al universității – în ceea ce are specific, dar și în corelațiile sale cu restul societății. Am aplicat continuu aceste opțiuni metodologice.

Complexitatea, oportunitățile și debusolarea din lume sunt astăzi ca rareori în istoria modernă. Avem în față viitorul, cam tulbure, însă, dar care deja „provoacă” oamenii mai incisiv ca altădată.

Cum viitorul se construiește inevitabil din situația dată, în volumul de față lămuresc în bună măsură această situație pentru a pregăti decolajul spre viitor.Pe acesta caut, însă, să-l configurez prin texte reprezentative pentru concepția mea despre universitate. (Din prefața autorului la volumul Viitorul universității‚ Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2020)