„Arta Aplicată” – prima cooperativă de artă decorativă din București

 

Proiectul istoric care viza producția sistematică a artelor aplicate românești este unul care se întrepătrunde cu numeroasele modernizări ce caracterizează turnura secolelor 19-20 și mai cu seamă perioada interbelică.

 

Artiștii culți cât și intelectualii vremii susțineau producția de țesături, mobilier sau ceramică „națională”, inspirația lor venind în special dinspre arta populară. În acest sens, Muzeul doctorului Nicolae Minovici prezintă o colecție de artă decorativă de referință care reflectă rezultatele la care au ajuns artiști și meșteșugari în încercarea de a crea un stil reprezentativ.

Organizarea profesională a creatorilor cu dublă vocație, artistică și tehnică, se petrecea fie independent, în cadrul atelierelor private răspândite în țară – multe dintre ele gravitând în jurul Bucureștiului – cât și în fabrici de stat. Formarea lor nu mai avea loc în familie, după vechiul sistem întâlnit în satele specializate în anumite meșteșuguri, ci mai cu seamă în școlile de arte și meserii din țară și din străinătate, cât și într-un număr restrâns de ateliere private. De pildă, Domeniul Coroanei Regale de la Cocioc-Periș organizase la începutul secolului 20 un atelier de olărie care urmărea modernizarea tehnicilor și decorului ceramicii tradiționale, cât și creșterea economiei locale.

În perioada regimului socialist, proiectul a fost accelerat, artiștii fiind organizați în cooperative care funcționau sub umbrela Uniunii Centrală a Cooperativelor Meșteșugărești (UCECOM), constituită în anul 1951. Noua conducere a statului urmărea atragerea meșteșugarilor și artiștilor în mișcarea cooperatistă „pentru a se dedica unei munci sprijinite pe baze sociale”. Printre sarcinile acestora se numărau producția sporită de obiecte de calitate la un preț minim, contribuirea la completarea industriei de stat, crearea unor „bunuri artistice și practice, care răspândite în țară să împlinească și amplifice schimbul din[tre] sat și oraș”. Totodată, corporația avea obligația „să-și organizeze activitatea politico-culturală egală cu activitatea în producție”. Rostul muncii în colectiv presupunea, în mod evident, interzicerea  angajării membrilor în activitate particulară.

Vă prezentăm astăzi detalii privitoare la înființarea prima cooperativă de artă decorativă din București, păstrate în cadrul Arhivelor Naționale ale Statului.

Cooperativa „Arta Aplicată” s-a înființat oficial la data de 6 decembrie 1950, fiind „prima cooperativă de artă decorativă din cooperația meșteșugărească”. Aceasta aparținea Uniunii Prestări de Servicii din cadrul UCECOM. Întrunea 41 de membri fondatori, de profesie pictori, păpușari, arhitecți, bijutieri, legători, mecanici, gravori și decoratori. Printre aceștia se numărau, de pildă, Letiția Lucasievici Steriadi (1900-1998), cea de-a doua soție a pictorului Jean Alexandru Steriadi (1880-1956) – care fusese căsătorit anterior cu o altă artistă decoratoare, Nora Steriadi (1889-1948). Mai menționăm numele pictorilor Vasile Velisaratu, Petre Troteanu, Paul Verona.

Denumirea inițială a cooperativei s-a vrut a fi „Artizanul”, însă aceasta a fost respinsă de către un funcționar al Biroului Organizatoric al Uniunii din pricina faptului că termenul „nu este cuvânt românesc”. Vasile Velisaratu insista asupra faptului că „Artizanul” corespundea „în totul scopurilor propuse de cooperativa de artă meșteșugărească aplicată”, derivând „de la cuvântul artă, cuvânt foarte bine încetățenit în vocabularul românesc”. Totodată, adoptându-se numele de „Arta Aplicată”, susținea pictorul, „s-ar crea confuzii vădite cu titulaturile diverselor cooperative existente: arta cofetarilor, arta ceasornicarilor, culinară etc – cu obiect complet străin”. (Procesul verbal al adunării generale pentru constituirea cooperativei de producție meșteșugărească Arta Aplicată din 25 noiembrie 1950).

Fondatorii au organizat ambițios însă confuz cooperativa în 5 secțiuni: Studii și proiectări (1) și Artă decorativă, pictură, sculptură, gravură (2) de care era responsabil Velisaratu. Cea de-a doua secțiune își propunea crearea de „panouri decorative, reclame, vitrine, jurnale de perete, ilustrațiuni, tablouri ideologice, sculptură decorativă, pavoazări, proiecte arhitecturale, expertize, restaurări, gravură, imprimeuri”. Aici colaborau pictorii Constantin Bacalu, Eugen Ispir, Letiția Lucasievici, Ion Bițan, Crăciun Constantin, Paul Verona, Petre Troteanu (decorator), Cristea Guguianu (pictor gravor), Repețeanu Eliza, C. C. și Maria Constantinescu, sculptorița Elena Serova Medrea (soția lui Cornel Medrea), pictorul gravor Fred Micoș, Elvira Micoș (decorator), Lucian Murnu (sculptor), arhitectul Cristu Velisaratu și pictorii decoratori Babic Cornelia și Cozachievizi Eliza.

A treia secțiune era dedicată producerii de bibelouri din teracotă, ceramică artistică, abajururi, „fanteziuri” și material didactic (3). Printre colaboratori se numărau artiștii deja menționați ș. a. Secția a 4-a era coordonată de pictorul Nicola Alexandrescu, fiind dedicată realizării păpușilor, jucăriilor, împletiturilor și broderiilor. Lucrau aici Vasescu Gabriela, Rădulescu Alexandrina (păpuși), Buzescu Ecaterina (păpuși), Chirilă Olga, Cazimir Aristița (croitorie), Vintilescu Dolly (păpuși), Perju Alexandrina, Țigănișteanu Alex. (croitor), Ozer Virginia păpușar, Marcotzy S. (broderie artistică), Butculescu Elena ș. a. De secția lucrărilor în tehnica galvanoplastiei, a fierului bătut, foto-montajelor și legătoriei de cărți (5) era responsabil Eugen Ispir. Colaborau Lucasievici, Istrate Elena (bijutier), Velisaratu C., Cardas (pictor legător), Dracopole Panait (legător), Butculescu, Reihhorn Isac (imprimerie), Mosescu Octavian (chimist), Sachelarie (mecanic).

La constituire, secția de artă decorativă și papier maché a funcționat în localul din Strada Polizu nr. 18. Începând cu 27 ianuarie 1951, un nou consiliu de conducere a reorganizat cooperația, creându-se o secție de tâmplărie (1), păstrându-se secțiile de artă aplicată la obiecte pentru uz curent (2) și fotomontaj (3). Se urmărea totodată deschiderea unui „magazin  propriu de desfacerea produselor de artă aplicată la obiectele de uz curent”.

La începutul anului 1951, secțiile cooperativei se găseau la adresele următoare: birourile administrative și secția de studii și proiectări se aflau în strada Popa Tatu nr. 78, iar atelierul de tâmplărie funcționa la nr. 55 pe aceeași stradă. În str. Polizu nr. 18 era sediul secției de artă decorativă și în localul din str. Radovici nr. 10 se produceau articole de artizanat.

Încă din 17 octombrie 1950 avusese loc fuziunea cu cooperativa „Arta Populară”, care aducea 31 de noi membri, organizați până atunci în „5 secțiuni de specialiști” cu sediul în atelierul artistului Chirovici, fostul președinte al organizației. Unirea era determinată de lipsurile cu care se confruntau ambele cooperative, în special „Arta Populară”, atât în ceea ce privea materialul, precum și inexistența unui local potrivit desfășurării activității. Acestor motive li se alăturau, de altfel, „lipsa de coeziune între membrii” și solicitarea scăzută a lucrărilor de artă. Darea de seamă a Cooperativei „Arta Populară” pe anul 1950 descria o situație nefavorabilă pentru producția artelor aplicate, foarte puțin căutate.

În ianuarie 1951, lucrau în cooperativa „Arta Aplicată” 56 de persoane, 24 bărbați și 32 femei în secțiile proiectări, artă decorativă, papier maché și tâmplărie. Personalul era încadrat următoarelor categorii sociale: meseriași, foști salariați, meșteri care au lucrat singuri, intelectuali (în număr de 52!) și „țărani-muncitori”. Numărul membrilor a crescut până la finalul anului (decembrie 1951) la 150 de persoane, 91 bărbați și 59 femei. Activau 8 meseriași, foști salariați; 32 de meșteri care au lucrat singuri; 5 meșteri care au avut peste 5 salariați și 105 intelectuali. Atelierele erau și ele mai numeroase: desen tehnic, papier-maché, rame pentru firme, firme, fotomontaj, lucrători în lemn, atelier tâmplărie, tâmplărie mecanică, sculptură, legătorie.

Darea de seamă din 25 august 1951 înfățișa o imagine nefastă asupra activității, cooperația confruntându-se cu lipsa de materiale „datorită specificului nou”. Fiind prima cooperativă de artă decorativă din cooperația meșteșugărească, administrația întâmpinase greutăți în legătura cu plata salariilor deoarece nu exista „un criteriu pentru încadrarea artiștilor și nicio formulă sau dispoziție scrisă în acest sens”. Problema schemei de salarizare a personalului artistic a rămas nesoluționată în anul 1951, depășind competența uniunii, fiind totodată „cea mai grea problemă a cooperativei”.

În același timp, până la jumătatea anului se creaseră 10 unități cu 12 ateliere, concentrate în secțiile arte decorative, fotomontaj, papier-maché, lucrări în lemn și tâmplărie. În iunie 1951 se deschidea o școală de calificare profesională la Legătoria de cărți cu 18 înscriși. Sarcina de plan a cooperației pe anul 1951 fusese îndeplinită cu 2 luni înaintea termenului (atingând suma de 11 milioane lei în noiembrie) iar valoarea utilajului a crescut la rândul său.

Informațiile de arhivă privitoare la activitatea „Artei Aplicate” se opresc la sfârșitul anului 1952. Remarcăm în dările de seamă ale adunărilor generale dominanța aceleiași lipse de organizare. Membrii nu beneficiau de condiții optime de lucru și se întâmpinau în continuare greutăți în achiziționarea lucrărilor. Activitatea atelierelor se desfășura acum în Bucureștii Noi.

Scurta privire asupra începuturilor activității Cooperativei „Arta Aplicată” din București reflectă istoria dificilă a încercărilor de a pune bazele unor instituții colective de lucru care să reunească specialiști în domeniul artelor aplicate și decorative. Printre problemele întâmpinate de organizație s-au remarcat deficiențele în organizarea administrativă, lipsa materialelor de lucru cât și a comenzilor, și, în special, acumularea unor întârzieri logistica remunerării membrilor.

Sursa: A.N.I.C., U.C.E.C.O.M. – Statute, d. 537/1950-1952.

 

 

Articol scris de Mădălina Manolache, muzeograf/ Muzeul Nicolae Minovici, secția Antropologie Urbană, MMB

 

În imagine: Sala de mâncare a Vilei Minovici.